In oglinda

Articol scris de Ilana.

      Iubește-i pe ceilalți ca pe tine însuți. Dar dacă pe tine nu te iubești ce faci? Un mediu bolnav, un mediu nesănătos... un mediu cât se poate de steril. E o lume a contrastelor și cu cât albul se distanțează mai mult de negru, cu atât iubim sau urâm mai mult ceea ce nu avem respectiv ceea ce deținem.

Totu se învârte în jurul unei singure axe, o axă care ne permite nouă să existăm, o axă pentru care mulți au murit. Trăim cu sabia în mână și murim împiedicându-ne și căzând în ea!

Sunt Ilana Ghideon Brandșteter, femeia care a renunțat la confortul prezentului pentru un act de caritate, zice ea. Sunt Ilana care nu s-a putut niciodată desprinde de trecut.

Câteodată e nevoie și de puțină introspecție. Și debutul are loc în fața unei oglinzi. Mă așez în fața ei și am impresia că văd pe cineva în spate. Mă întorc. Surpriză! Pare că sunt eu, e doar o altă oglindă. Par din ce în ce mai mică, din ce în ce mai departe. Fiecare oglindă e un zid, o graniță, o treaptă a evoluției, o etapă prin care am trecut. Abia în ultima sunt eu.

Îmi aduc aminte tot, fiecare cuvânt rostit, fiecare sărut, fiecare atingere care m-a făcut să mă simt iubită, chiar dacă nu eram. Fiecare melodie este atribuită unei senzații, unui chip, unui nume. Fiecare loc în care mă reîntorc este un cuțit primit pe la spate.

Paginile citite erau lumi noi ale căror porți erau întredeschise. Ca un copil care trage cu ochiul în dormitorul părinților, am citit lacomă fiecare filă, întorcând-o încet, să nu își dea ei seama că sunt acolo, să nu mă priveze de spectacolul lugubru care mă atrage ca un magnet. Sunt neputincioasă în fața unei cărți, pune stăpânire pe mine.

Paginile scorojite ale unui jurnal, coperta roasă de timp, praful depus. Nu, nu sunt mărci că timpul a trecut, nu sunt mărci ale faptului că nu mi-am recitit prostul roman. Sunt mărci indezirabile care stau și pe pielea mea. Sunt un jurnal cu pagini scorojite, coperta mi-e roasă de timp, praful s-a depus și nu am de gând să-l șterg. Asta sunt!

Sunt Radu, care m-a făcut să vreau să renunțe la tot, dar care nu a avut răbdare ca să o fac.

Sunt Alin, care m-a mințit 3 ani de zile.

Sunt Cristian, care era gelos, posesiv dar care mă iubea. Poate singurul care a făcut-o, singurul care a știu să mă aducă înapoi.

Sunt X, care m-a făcut una cu pământul.

Sunt Mihai, care era supus, copilăros.

Sunt Alex, care a scos dintr-o cutie lucruri minunate pentru a face loc speranței.

Sunt Superman, care vrea să salveze situația.

Sunt o melodramădie pe repeat. Greșesc nu pentru că a greși e omenește, nu pentru a învăța din greșeli... greșesc pentru că îmi place pedeapsa. Și pentru că după ceartă și pedeapsă împăcarea e totdeauna mai dulce. E un război pe care trebuie să-l câștig.

M-am antrenat îndelung, am folosit toate armele, am asediat spitale și am pus mamele să poarte pe umeri capetele copiilor. Am obligat tații să-și vadă fiicele fiind violate. Mi-am eliberat sclavii pentru a-i împușca pe la spate. N-am jucat corect. Pentru că nu aveam siguranța că dușmanul o va face. Am vrut să fiu cu un pas înainte, atacul e cea mai bună apărare.

Sunt Alexandra, fata care se ascunde sub numele de Ilana Ghideon Brandșteter, pentru liniștea ei interioară, căutând scuze, căutând să evite remușcări. Scriu, citesc ce am scris și încerc să mă mint că nu eu am scris. Cuvintele sunt ale Ilanei, amintirile și gândurile sunt ale mele.

Eu sunt fata care vroia să fie o păpușă adevărată.

http://oglinzi-paralele.blogspot.com

Copyrighted by Ilana

Un gram de sinceritate

         Astăzi am alergat. Mi-am lepădat inconsecvenţele minţii mele. Mi-am ascuns tot ceea ce era de ascuns şi m-am lăsat condus de vântul cenuşiu. Mă gândesc dacă cuvintele au sens, căci ele, la fel cum limpezesc lucrurile, tot la fel de uşor le pot ascunde. Există, oare, un stâlp la care să ne raportăm cu adevărat sau chiar suntem nişte marionete aruncate în jocul societăţii? Am ajuns să cred că mă identific cu o cutie de Cola sau, poate, cu un sacou. De altfel, este uşor în ziua de azi să faci portretul cuiva, să-l vezi ca prieten, duşman, client, consumator etc. Repere, de parcă totul este scris în stele. Aproape de fiecare dată ştim cum să procedăm, avem răspunsuri şi nu numai, avem şi soluţii. Totul este uşor, nimic nu este greu. Oare? Şi atunci, ce ne frământă? Pe lângă faptul că ustensilele din ziua de azi, în loc să ne uşureze modul de viaţă, ni-l aglomerază cu tot felul de teorii inutile. Cum să ţii butonul, cum să deschizi fereastra, tot felul de premise obscure care învelesc în negru ceea ce ar trebui să nu ne intereseze din start. Mai avem timp de noi? Mai avem timp să visăm sau şi visul costă in ziua de azi? Dar, am rămas datori cu ceva, este timpul să deschidem ochii, să ne trezim din coşmarul care ne paşte în fiecare zi, este timpul să visăm, este timpul să ne recunoaştem greşelile, să nu mai vrem orgoliul ca esenţă ce ne defineşte, să nu ne mai hăituim. În fond, toţi căutăm un gram de fericire în drumul nostru spre moarte. Dacă avem ceva în comun, atunci acel ceva nu este o sticlă de Cola, ci moartea. Dacă vrem cu adevărat să trăim, atunci trebuie să înţelegem că miza este aici, şi nu dincolo. Trebuie să punem degetul pe rană, eventual să apasăm mai tare, să înfingem cuţitul în tot ceea ce este mai puţin plăcut, totul pentru a ajunge la noi, căci miza acestei nefericite fericite vieţi este viaţa ca scop în sine, cea mundană, nu ideală. Idealul îşi găseşte obârşia în nevoile noastre, el reprezintă voinţa noastră slabă, frica noastră de singurătate, de ceea ce este obscur şi tainic, de ceea ce nu este aproape, palpabil. Astfel, poate că repet, dar este important să înţelegem că viaţa este a noastră, şi nu idealul, cel care ne ascunde ceea ce avem în faţă..

Desenul ei

Copyright by Lora

Destin?

     
       Fiecare om în parte porneşte de la el. Aproape de fiecare dată, când suntem puşi în faţa unei situaţii, ne gândim la propriul nostru. Şi, totuşi, nu este nimic problematic în această schemă pentru că este normal să fie aşa. Orice posibilitate de afirmare presupune omul ca asumare de sine şi întoarcere către sine. De aceea, în toată elasticitatea vieţii, omul se lasă cuprins de nevoile sale personale şi, deci, de posibilitatea conflictuală ce derivă din lupta cu nevoile celorlalţi. Avem un câmp de bătălie comun care presupune o renegociere de şanse. Astfel, după ce am convenit că nevoile sunt principala atracţie care-l antrenează pe om să facă tot felul de compromisuri, trebuie să specificăm că acele compromisuri îşi găsesc rostul doar în elasticitatea vieţii, în concursul de împrejurări în care a fost aruncat. Totodată, trebuie să menţionez că nu putem să vorbim de conjunctură atâta timp cât noi credem în destin. Orice împletitură cabalistică neagă existenţa destinului. În aceeaşi ordine, destinul, cu toată încărcătura sa care presupune ca cineva să arunce zarurile pentru tine, nu poate să se manifeste într-o lume în care domneşte dansul conjuctural. Însă, ce se poate întâmpla? În viaţa omului, destinul poate să fie mimat, poate să apară ca o mască care acoperă neştiinţa sau chiar prostia noastră. Destinul nu există pentru că nu are cum să existe, el reprezintă forma utopică a voinţei celor slabi, care dau vina pe mână lui Dumnezeu sau care îşi neagă existenţa pentru că nu sunt în stare să-şi strângă viaţa în propriile mâini. Orice nereuşită aproape că este atacată cu simfonia destinului: Aşa a fost să fie. Orice reuşită care apare din lanţul conjuctural este adusă în prim plan şi servită pe tavă cu fală şi trufie, ca şi cum, din umbră, cineva ne ghidează. Mai mult decât atât, omul slab construieşte şi sfinţeşte o lume în care persistă neputinţa. Frica de noi înşine, de faptul că nu putem să ajungem la noi, este cea care ghidează destinul, este cea care menţine în viaţă un sistem ridicol. Nu este vorba de angoasă aici, ci de frică pur şi simplu: frica pricinuită de nevoile noastre, de faptul că cineva ne pândeşte la tot colţul ca să ne vândă ceva nou, de eşecurile cotidiene, care implică lumea şi familia, toţi cei care ţin la noi şi care ne iubesc, frica de dezamăgire sau chiar frica de prostia noastră. Tabloul ar fi complet dacă am afla necunoscuta şi, cum aceasta se lasă greu de găsit, dăm vina pe destin, el fiind singurul jucător care poate să joace rolul pe care ni l-am asumat la naştere, şi anume, să trăim. Cu toate acestea, viaţa pentru omul slab se lasă mai uşor de trăit, orice om care nu-şi pune întrebări este în esenţă ridicol.

THE OTHER SIDE

Articol scris de bunul meu prieten- Mihnea Dimitrie Calin.

        De-a lungul timpului, oamenii au incercat sa exploreze universul. Au descoperit puncte de reper pe care ulterior le-au transformat in puncte puncte… si au adaugat in spatiul lasat liber sentimente si valori prin intermediul carora sa si-l aduca aproape. La indemana. Pe orizontala si pe verticala, ca si cum fiecare dimensiune a noastra este o mostra de individuatie. Mintea lor, slobozita deasupra oceanului de semnificatii latente si a adancimilor stinghere, s-a hotarat a boteza adamic universul drept al sau. Pentru ca, la limita, ceea ce este in interiorul nostru este mult mai interesant decat ceea ce se afla in afara.

Ce se intampla insa cand globul de sticla astfel constituit al acestei utopii se prabuseste dincolo de orice salvare posibila? Realitatea fortata a clipei, antrenand in distrugerea sa eradicarea oricaror repere, intr-un efect domino al carui limita este nihilismul ultim, va duce in cele din urma omul intr-un spatiu de dincolo de sine pentru a se putea contempla in lipsa adaugirilor artificiale. Caci orice constructie de lume nu este nicidecum doar o decupare, ci totodata o corelare. Sa presupunem asadar ca individul x, in absolutul instinctului sau de conservare, suspenda orice sursa potentiala de disperare din spectrul realitatii proprii. Insa simpla menire a unui gol este aceea de a se construi ceva pe ruinele sale. Cu alte cuvinte, realitatea trebuie peticita, adusa-impreuna in sensul unor limite stabile, iar acest fapt nu poate fi decat produsul unei minciuni artistice. Cream estetic pentru ca suntem dependenti de sens, pentru ca aceasta peticire a realului transat si despicat “merita” la randul sau o turnare in forme. Asistam asadar la o veritabila “operatie estetica”, uneori realizata genial, alteori cu lipsuri evidente. Insa cum “beauty is in the eye of the beholder”, ceea ce conteaza in acest proces este cel mai adesea perspicacitatea celorlalti. Avem nevoie de oameni slabi in perceptie pentru a ne ascunde crima. Cadavrul realitatii, parfumat si rujat, cu peruca de judecator si insigna de serif, sandale post-moderne si poseta roz, va fi admirat ca statuie de catre fani frenetici cumparandu-si de la souvenir shop doza de mediocritate voluntara. In acest fel, scapam nu doar de un dosar penal metafizic, ci totodata de scarboasa activitate de a a ascunde cadavrul, deplasandu-ne inspre cele mai apropiate limite ale lumii si aruncandu-l peste bord.

Cadavrul va fi probabil gasit intr-o pivnita din Franta de catre un individ numit Andronicus care va trage concluzia ca este cadavrul lui Aristotel. Si asa toate cunostintele umane vor capata un punct originar comun, cel putin in perceptia filosofica clasica. Avem nevoie sa stim despre plante? Sa-l intrebam pe filosoful grec. Despre cer? Exista o carte si despre asta. Problemele fizice si metafizice sunt la randul lor rezolvabile. Avem nevoie de Dumnezeu, fiind obositi sa ne tot plangem ridurile si bataturile in oglinda? “It’s doable, my lord”. Cadavrul realitatii este reanimat artificial de fiecare data cand avem nevoie de ceva ce transcende dificultatea mecanica a unei pietre sau a unui desfacator de conserve. Prin respiratie gura la gura, sau cu ajutorul aparatelor. Dupa care un cineva cu nume aleatoriu, sa-I spunem Ion, va scuipa in san cu batul in mana si ii va da una la cap, sa nu I se urce. In cele din urma paramedicii se vor transforma in gropari si din nou lumea plata a Inchizitiei si nonsensului va slobozi peste marginile sale un corp. Viata va continua de-a lungul paradigmei fericirii, cu Dionisos neintelesul band din cupa prostiei si devenind rob al propriei betii. O betie ce va dansa mediocru, va canta mediocru si nu va auzi niciodata de Michael Jackson…

Prin urmare, asa cum micutii frenetici asteapta de cateva secole Apocalipsa, omul superior postmodern urmareste cu interes nihilismul ultim. Pentru ca el vrea adanca, grea eternitate. O vrea aici si acum, ca pe un dat real, mai degraba decat ca pe un duty free product. O vrea pentru totdeauna. Simplul act al descompunerii lucide devine punct de reper, caci orice manifestare salvata de scopul conservarii este mai autentica decat apelul retard la copie. Satul de lalala si de cuvinte potrivite, omul superior va renunta pana si la lipitoare si se va hrani din propriul sange in asteptarea clipei cand se va putea reintoarce din estetic. Si atunci va da interviuri la MTV despre moduri de viata, va scrie despre moduri de viata, isi va asuma fiecare frantura de personalitate “nashpa” pe care a hotarat sa o ascunda din dragoste fata de traiul laolalta-cu-ceilalti. I se va vedea explozia dincolo de Hiroshima si Nagasaki, va cadea mai jos decat animalele pentru a-si putea recupera ingerul ingropat in pamant. Cu ochi de vultur si gheare de leu va sapa adanc in noapte si in cele din urma va auzi un “I love you, I’ll kill you” venit dinspre univers. Si atunci va raspunde “da,da” si mania lui va fi diferita de frenezia celorlaltor oameni, caci dincolo de isterie se ascunde uneori intelepciunea de a te fi aflat in preajma adevarului… sau a adevarului lipsei sale.

Ascult murmurul apei. Langa mine, trei pisici care citesc Platon si se intind la Soare. In zare, ruinele vechii lumi. Oceanul este turbulent, vantul aprig spulbera franturi de realitate si le arunca in sus pentru a-mi bloca vazul. “SI totusi e bine”, nu asa zicea Oedip? Nu ramane decat sa ma intind langa pisici si sa admir cu lacrimi de nostalgie marea….

*Pentru mai multe creatii de Mihnea Dimitrie Calin, a se consulta http://asheara.wordpress.com

Man In The Mirror

Pentru clipele mele de copilărie. Pentru momentele în care am simțit că îmi este greu. Pentru muzica ta care mi-a ascuns acest lucru. Pentru tot ceea ce am ajuns în viață. Un copil pus în fața vieții sale. Mulţumesc!

Orb

     Îmi înec amarul în amărăciunea mea. Mă dezvelesc de culoarea minciunii în care am trăit până acum. Am vrut să te aduc acolo unde lacrimile zâmbesc. Mi-am spus că am puterea de a fi puternic. Mi-am spus multe. Cine greşeste atunci când nimeni nu are nicio vină? Poate că singurul care greşeşte este cel care cerşeşte cel mai mult, cel care se străpunge chiar cu lacrimile sale. Se spune că trebuie să vezi cu ochii minţii şi nu cu cei ai sufletului. Dar, dacă aş găsi un punct de convergenţă în mine care să le unească, care să-mi spună totodată că te iubesc şi că te urăsc mai mult decât orice pe lume? Să mă facă să fug de tine tocmai ca să ajung la tine. Să îmi dea palme şi să-mi spună că visez lucid!

Asemănările şi diferenţele între libertatea în sens creştin şi libertatea în sensul lui Mill

Scris de Cristian Andrei

Vom încerca să vedem care sînt diferenţele şi asemănările între o comunitate creştină asa cum este ea înfăţişată în Fericiri şi în Tatăl nostru şi o comunitate milliană.Vom concluziona că, deşi există multe diferenţe, nu există o contradicţie între cele două viziuni deoarece Mill afirmă că principiul său nu se aplică copiilor, iar textele creştine consideră omul un copil al lui Dumnezeu.

“Tatăl nostru”. “Tată” indică apropierea de Dumnezeu, intimitatea pe care o poţi avea cu Dumnezeu. Însă această intimitate este condiţionată de “nostru”. Iisus îi învaţă pe ucenicii săi să-l numim pe Dumnezeu “Tatăl nostru”, evitînd formula “tatăl meu”, cu caracter prea individualist. Creştinul nu se roagă niciodată doar pentru el, ci pentru toţi fraţii şi în comuniune cu ei[1]. De altfel “Tatăl nostru” este o rugăciune care se rosteşte în comunitate, spre deosebire de “Îngeraşul meu”, care e o rugaciune solitară. Aşadar individul are înger, dar Tatăl este întotdeauna Tatăl unei comunităţi. Dacă vrei să ai un Tată care să-ţi ofere mîntuirea, atunci el trebuie să fie al “nostru”, al unei comunităţi. Îisus chiar spune “acolo unde veţi fi doi sau trei voi fi şi eu cu voi”. E nevoie de cel puţin doi pentru mîntuire. Comunitatea este, deci o condiţie necesară a mîntuirii individului, însă comunitatea implică anumite constrîngeri şi renunţări. Individul renunţă la libertatea absolută, pentru mîntuire, prin comunitate. Acţiunile individului trebuie să-l facă dezirabil în acea comunitate, fără de care el nu se poate mîntui. din momentul în care decide să se mîntuie, individul nu mai poate acţione împotriva comunităţii. Aşadar presupoziţia de ordie socială pe care o putem extrage din prima expresie a rugăciunii ar putea fi:

1.Mîntuirea presupune comunitatea

2.comunitatea presupune constrîngeri ale voinţei

Deci 3.Mîntuirea presupune constrîngeri ale voinţei.

Aşadar, dacă acţionezi împotriva comunităţii, acţionezi împotriva ta.

Ideea constrîngerii voinţei în viaţa comunitară o întîlnim în gîndirea modernă, şi la Mill. Pentru gînditorii moderni individul renunţă la libertatea sa absolută şi la starea de nesiguranţă din natură pentru libertatea limitată şi starea de siguranţă din societate. Şi pentru Mill, doar prin faptul că trăim într-o societate, avem obligaţia să adoptăm o anumită lege de conduită faţă de toţi semenii nostri[2]. Viaţa în comunitate presupune şi participarea la apărarea societăţii sau a membrilor acesteia. membrul care se sustrage acestor îndatoriri poate fi pedepsit. Limitîndu-şi libertatea însă, individul cîştigă protecţia societăţii. Aceasta are dreptul să intervină dacă comportamentul unui individ afectează viaţa altor indivizi. Un raţionament valabil în decursul perioadei moderne ar putea fi unul analog cu cel de mai sus.

1.Protecţia presupune comunitatea

2.comunitatea presupune o constrîngere a voinţei

Deci 3.Protecţia presupune o constrîngere a voinţei.

Protecţia se substituie “mîntuirii”, însă comunitatea rămîne în ambele cazuri termen mediu.Dar, “comunitate” are un înţeles în primul raţionament şi altul în al doilea.

Fericirile sînt structurate în două părţi: primele privesc desavîrşirea personală, drumul şi condiţiile spre prefacerea omului lăuntric. Pe cînd ultimele patru au în vedere atitudinea creştinului faţă de celălalt. “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Mîntuirea este o chestiune personală, dar iată că ea nu poate fi înfăptuită decît prin milostenie, care îl presupune pe celălalt. Însă celălalt nu este mijloc pentru nu este mijloc pentru obţinerea mîntuirii, ci mîntuirea e obţinută tocmai dacă aproapele ne este scop. “ În Fericiri se află îngemănată slujirea lui Hristos cu aceea a aproapelui”[3]. De fapt nu se poate face o disociere perfectă între aceste două motive care se întrepătrund. Desăvîrşirea personală se realizează prin fapte pentru semeni. La fel ca în expresia “tatăl nostru” unde “Tatăl” trimite la persoană, la intim, iar “nostru” la comunitate. Individul nu este nimic prin el însuşi, ci este mîntuit doar în comunitate, iar sufletaul individului se realizează prin sufletaul comunităţii.. Nu există persoană pur şi simplu, ci persoană în comunitate. La fel cum Tatăl nu este Persoană pur şi simplu, ci Persoană în Treime. Aşadar comunitatea nu poate fi numită nici mijloc, nici scop deoarece nu există o distincţie clară între individ şi comunitate.

La Mill comunitatea are alt înţeles tocmai pentru că individul are alt înţeles. “Îndividul şi societatea trebuie să-şi aibă, fiecare sfera ei de acţiune (..) individului trebuie să i se lase liberă acea parte din viaţa lui care-l priveşte precumpănitor pe individ; societăţii acea parte din viaţa membrilor ei care priveşte precumpănitor societatea”[4] La Mill individul devine centrul unei societăţi, iar el insistă asupra dreptului fiecăruia de a fi diferit. Acest drept de a fi diferit este şi un factor de progres în istorie. Omenirea a progresat pentru că unii indivizi au fost diferiţi, au adus ceva nou, nu s-au supus totdeauna tradiţiilor şi cutumelor. Putinţa de a nega a individului are un rol pozitiv şi este un factor de progres în istorie. “Omenirea cîştigă mult mai mult atunci cînd îngăduie fiecăruia să vieţuiască astfel cum crede nimerit pentru el însuşi”. [5]

În creştinism nu există o parte doar a individului, ci fiecare parte a vieţii trebuie să se supună poruncilor divine. Dar într-o comunitate creştină nu este nevoie de un real progres deoarece drumul către mîntuire, Adevărul, Binele sînt date. Progresul este unilateral. reprezintă atingerea acestora.

Principiul lui Mill ar putea fi interpretat[6] ca un apel către majoritatea care e neinstruită, conformizatoare, de a lăsa minoritatea educată liberă de a nu asculta de tradiţii, de a fi spontană. Numai această minoritate poate aduce progres în artă şi în ştiinţă, progres de pe urma căruia întreaga societate poate beneficia. Astfel dualitatea din viaţa individului duce la o dualitate a comunităţii: cei care se folosesc de neintervenţia statului în viaţa privată şi cei care nu se folosesc. Cei care folosesc această neintervenţie pentru a căuta dincolo de tradiţiile şi cutumele societăţii actuale şi cei care nu vor face acest lucru. Dar progresul este, în cele din urmă al tuturor. Aşadar nu toţi oamenii sînt egali tocmai pentru că au dreptul să nu fie egali. Fiecare este diferit atît cît vrea şi cît poate, pentru că este suveran pe propria viaţă privată.

În creştinism , însă, toţi sînt egali în faţa lui Dumnezeu, de aceea nu exista privilegiaţi. Există însă şi o anumită parte a individului care-l priveşte numai pe el : putinţa de mîntuire. Mulţi sînt chemaţi, puţini sînt aleşi se spune. Deşi drumul, ţinta sînt deja fixate, liberă rămîne capacitatea individului de a parcurge acest drum. Dar binele este deja fixat, pe cînd la Mill : “Singura libertate care merită pe drept cuvînt acest nume este libertatea de a-ţi urmări binele personal pe calea aleasă de tine, atîta vreme cît nu cauţi să-I lipseşti pe alţii de libertaţile lor sau cît nu cauţi să-î stînjeneşti în strădaniile lor de a-şi căpăta libertatea dorită”[7]

Ideea unui Bine suveran şi a unui singur drum de urmat are în spatele ei şi o epistemologie, o idee despre structura conştiinţei umane. Se vorbeşte mereu despre un “ascuns al omului”. “Tu însă, cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa roagă-te Tatălui Tău, care este în ascuns şi Tatăl tău care te vede din ascuns, îţi va răsplăti ţie”(Matei 6:6). La fel în “Tatăl nostru” “tatăl nostru care eşti în ceruri”. Tatăl aduce către intimitatea noastră cu noi înşine şi cu Dumnezeu, apoi “care eşti în ceruri” trimite către un ascuns de neatins[8]. Prin urmare, propria noastră fiinţă intimă ne este ascunsă. Zonele profunde, întunecate ale fiinţei noastre sînt “luminate de prezenţa harului”. Individul are nevoie de o sursă de luminare, de altceva şi de alticineva pentru a se lumina. El nu poate merge singur spre mîntuire pentru că “Nu ştiţi că voi nu sînteţi ai voştri”( I, Cor 6:19) Nu există, aşadar un bine personal, al tău. Nu poate fi binele tău de vreme ce nici tu nu esti al tău.

În modernitate însă conştiinţa a devenit domeniul clarului şi distinctului. Cogitoul este prima idee clară şi distinctă pe care o găseşte Descartes. Ea nu mai ascunde nimic, ci apare minţii direct. Ştiu prin intuiţie totul despre această idee şi nu am nevoie de tradiţie. raţiunea pură a lui Kant este complet independentă de orice tradiţie fiind independentă de experienţă. kant cercetează chiar “elementele” raţiunii pure, nemairămînînd nimic din acel ascuns tainic de care e vorba în Evanghelii. Conştiinţa devine astfel un tărîm mai clar, iar principiul lui Mill devine posibil pentru că individul îşi poate cerceta direct propria conştiinţă şi poate vedea care este binele său. Însă Mill vorbeşte şi despre failibilismul oricărei persoane. Dacă binele meu ar fi un adevăr universal, ar fi valabil pentru toată lumea şi aş putea să-l impun. Însă mill admite că orice om poate greşi, toţi sîntem supuşi greşelii.. Nimeni nu poate poseda un adevăr complet, există întotdeauna o bucată de adevăr şi în ideile opuse. faptul că nu putem poseda niciodată un adevăr complet este o idee dezvoltată de contra-iluminiştii antikantieni ca Hamann sau herder. Este imposibil de teoretizat o raţiune pură, în care să găsim adevăriri a priori, tocmai pentru că în orice cercetare sîntem nevoiţi să folosim limba, care aduce cu ea o grămadă de presupoziţii şi idei pe care le acceptăm tacit. raţiunea e mereu impură, încărcată, nu putem să pretindem de la raţiune adevăruri a priori, valabile independent de orice experienţă

Expresia “Sfinţească-se Numele Tău, vie Împărăţia Ta” semnifică faptul că Dumnezeu aşteaptă anumite adeziuni, mărturisiri fără de care Împărăţia nu poate fiinţă. Deşi împărăţia este un dar făcut de Dumnezeu oamenilor, oamenii trebuie să se roage pentru venirea acesteia. Iar “cu cît mai mulţi vor fi aceeia care vor chema ca Împărăţia să le fie dăruită, cu atît mai repede ea va sosi”[9]. Aşadar venirea mîntuirii, fericirea individului depinde şi de chemarea celorlalţi. Principiul lui Milll e aici valabil. Acţiunile tale nu trebuie în nici un fel să lezeze libertatea celorlalţi. Trebuie să acţionezi astfel încît ei să nu îşi dorească să părăsească comunitatea sau în aşa fel încît comunitatea să nu îşi dorească ca tu să o părăseşti. Diferenţa ar fi că Mill îi lasă pe ceilalţi să facă ce vor pe cînd aici trebuie să îi laşi pe ceilalţi să îl cheme pe Dumnezeu.

Mill face distincţia între partea din viaţa individului care priveşte doar pe individ şi partea care priveşte societatea[10]. Dar viaţa privată a individului presupune viaţa publică, la fel cum la creştini dorinţa personală de a te mîntui presupune comunitatea. Dacă pasiunea intimă a unui individ este de a picta, societatea nu are dreptul de a se implica în pasiunea acestuia, dar însuşi faptul de a picta presupune anumite instrumente, o anumită siguranţă, elemente care nu pot fi date decît într-o societate. Numai că la Mill viaţa privată e caracterizată prin spontaneitate, pe cînd viaţa crestinului trebuie să urmeze un pattern, pe toate palierele sale .

“facă-se voia sa precum în cer aşa şi pe pămînt” Voinţa credinciosului este subordonată unei alte voinţe. Individul nu trebuie să creeze, ci doar să îndeplinească. Alegerea e una abruptă : Fie îndeplineşti, fie nu. Asemănător între concepţia lui Mill şi cea creştină este că voinţa unui individ nu trebuie să fie subordonată niciodată voinţei unui alt individ. Voia tatălui trebuie să se îndeplinească prin voinţele indivizilor, dar nici un individ nu poate prescrie altuia ce să facă. În nici unul dintre cazuri nu există o manipulare a individului de către individ.

Enunţul lui Mill e în acord cu concepţia creştină. “dar nu se cuvine ca o fiinţă omenească, sau chiar ca un număr cît de mare de fiinţe omeneşti, să-şi îngăduie să-I spună unei alte fiinţe mature că nu se cade să-şi îndrume cursul vieţii aşa cum a hotărît ea să şi-o îndrume”[11]

Mill are dreptate ar spune un creştin , nu voia unui individ trebuie să conducă voia altui individ, ci numai voia Domnului. pentru Mill acestea sînt valabile numai atunci cînd comportamentul unei persoane nu afectează decît propriile sale interese. beţia, jocurile de noroc nu sînt pentru Mill acte imorale în sine. ele devin imorale, vicii doar în momentul în care ele îl conduc pe cetăţean la încălcarea obligaţiilor faţă de celelalte persoane. Dar dacă viciile rămîn pentru sine , noi putem evita aceea persoană, putem să-i prevenim şi pe alţii de comportamentul ei necorespunzător. Dacă observăm că un om se degradează pe sine, îl putem preveni cu privire la ce se poate întîmpla cu el. Pe cînd în creştinism spunem “şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Nu există diferenţe între noi de tipul păcătoşi-Nepăcătoşi, a fi credincios implică o recunoaştere a stării de păcat în care ne aflăm toţi. Toţi sîntem păcătoşi de aceeea toţi cerem acelaşi leac “pîinea noastră cea spre fiinţă”. Indiferent de spontaneitatea individului, de caracteristicile sale, el nu poate scăpa de ceea ce au şi ceilalţi păcatul ,leacul păcatului etc. matei spune altfel “şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum iertăm şi noi datornicilor noştri. Chiar dacă în comunitate unii nu îşi respectă datoria de a-şi constrînge voinţa şi ne afectează viaţa prin comportamentul lor, trebuie să-I iertăm, trebuie să “aşezăm raporturile cu semenii sub semnul dragostei atotînţelegătoare, şi nu al dreptăţii care cîntăreşte sî măsoară” Iată că sfîrşitul rugăciunii ne aduce o comunitate care se bazează pe proncipii neclare, o comunitate care are nevoie de har pentru a subzista

Am văzut care ar fi diferenţele şi asemănările între o societate de tip Mill şi una de tip creştin aşa cum este înfăţişată în “Tatăl nostru’ şi în “Fericiri” .Dar, în fond nu există nici o contradicţie între concepţia lui Mill şi cea creştină despre libertate. “Asupra lui însuşi, asupra propriului trup şi asupra propriei sale minţi, individul rămîne suveran. Nu mai este de altfel, nevoie să spunem că o asemenea doctrină este concepută exclusiv pentru fiinţele omeneşti care au ajuns la maturitatea însuşirilor lor umane. Nu este vorba de copii (…)”[12]

Tocmai titlul rugăciunii “tatăl nostru” postulează statutul de copil, de fiu. această expresie vrea să scoată la iveală conştiinţa dependenţei filiale faţă de Dumnezeu pe care credincioşiii trebuie să=l primească ca pe un părinte “Ucenicul lui Hristos se preface în copil al tatălui”[13] . Un creştin ar putea să spună că teoria lui Mill este bună pentru fiinţele ajunse la maturitate, dar că omul este o fiinţă care prin natura sa nu poate atinge această maturitate. Iar expresii ca “fiu” “copil” abundă în evanghelii.

Seria ''alti autori''

---

[1] Natalia Manoilescu Dinu – Iisul Hristos mîntuitorul în lumina sfintelor evanghelii,p.385

[2] J.Smill – Despre libertate, Ed.Humanitas p.139

[3] [3] Natalia Manoilescu Dinu, op.cit p.202

[4] J.sMill Op.cit p.139

[5] Ibidem p.46

[6] Haryy Holloway- Mill’s liberty, Ethics, vol 71 no.2 Ian 1961 p.130

[7] J.Smill Op cit , p. 46

[8] N.M.Dinu op.cit p.385

[9] Ibidem p. 387

[10] Mill op cit p. 139

[11] ibidem p.141

[12] ibidem p. 42

[13] M.N.Dinu p.203

Cuvintele sunetului

     Acum te ascult pe tine, intru în raza pianului tău, în lumina deschisă de tine. Sunt sedus de sunetul târziu. Prin muzică ajungi la acel echilibru care îți spune că ești dezechilibrat. În masura în care te lași purtat de valul muzicii, ajungi să capeți experința contradicției tale. Muzica îți spune că ești artist, că animalitatea se ascunde în tine, că destinul nu există, că sorta este o mască obscenă ce nu te lasă să te dezvolți. Acum urc în rând cu fondul sonor care mă aclamă, acum sunt pe scenă, pe scena vieții mele, în deplinătatea potenței de a spune că sunt eu. Prin muzică mă desprind de durerea mea, mă rup de ea, doar pentru a-mi spune că exist cu adevărat. Așa cum lumina se propagă, la fel și muzica ne îneacă cu întunericul nostru, ea ne îndeamnă la noi, la esența enigmatică din noi…

Florilegiu

     Am cules cu gândul o simfonie de lacrimi. Şi tot aşa, m-am lăsat înecat de visele mele. Ploi ce întunecă marea şi dezastrul de a fi singur într-o lume compusă de mine. Nevoia de a fi ascultat în tăcere. În rândurile seduse de mine, de veşnicul om profilactic ce danseză genuin în lumea siguranţei, în holera ce acoperă strident nevoia mea de a fi eu, mă regăsesc subit, inert, fără de vlagă. Acum, păstrez aceste rânduri ca testament solemn ce mă condamnă la silnicie. Ce să fac cu lumea unui om? Să o împachetez în eşarfe pătate de timp? Eu nu am răbdare să mă nasc din nou, aşa că m-am aşezat în ascunsul tău. Recunosc, îmi este greu. Ţi-am găsit însăşi imperfecţiunea de a fi perfectă. Am ajuns să mă tem de noi.
 

Lumea vazuta prin ochii ei

Copyrighted by Catalina V
http://catalina86v.blogspot.com