Stiinta fara nume ( 2 )

Pentru Aristotel, filosofia primă este anterioară fizicii, dar, în orice fel am aborda problema, anterioritatea apare strâns legată de modul de cunoaștere. Teologia era numită filosofie primă pentru ca obiectul său era prim în ordinea ființei, dar și pentru că, în ordinea cunoașterii, caracterul său trebuia să fie prim. Nu trebuie înțeles, pur și simplu, că Aristotel ar fi vrut să numească filosofia primă doar pentru a-i găsi un loc în raport cu fizica. Dacă am vedea lucrurile așa, atunci această filosofie „ori nu ar fi primă, ori nu ar fi filosofie, adică o știință, pentru că în acest caz ea nu ar urma ordinea cognoscibilității în sine.“^[1] Aubenque consideră că titlul de Metafizică se cuprinde mai bine în aspectul real al cercetării aristotelice, decât cel de filosofie primă. În aceeași ordine de idei, metafizica nu este filosofie primă, ci este o știință moștenită de la Aristotel, care nu are drept obiect ființa umană, ci ființa ca ființă, adica ființa în universalitatea ei. Jonathan Barnes aduce, într-o mai mică măsură, un răspuns ce vine să completeze poziția lui Aubenque. Metafizica era concepută de Aristotel ca o filosofie primă ce se identifică cu teologia. Însă Aristotel sugera că teologia este și universală, întrucât este primă. „Nu toți au considerat că acestă sugestie este irezistibilă, astfel încât filozofia primă a lui Aristotel este uneori gândită ca fiind constituită din două părți complet diferite, o metafizica generală care studiază ființele qua ființe și una specială care studiază principiile și cauzele lucrurilor.“^[2] Urmărind calea teologică, au existat interpreți, cum este și Charles Seife care consideră că Aristotel a îndepărtat conceptul de infinitate pentru a face loc în argument raționamentului prin care putea să dovedească existența lui Dumnezeu.

---

^[1] Ibidem., p. 66.

^[2] Jonathan Barnes, Aristotel², Humanitas, 2006, p. 46.

Deşertul pentru totdeauna

     În luna august, anul 2000, Paler își începea cartea, Deșertul pentru totdeauna, cu câteva lămuriri care probabil îl priveau direct, sub valul cuprinzător al problemei. În aceeași măsură, aceste lămuriri poate că ne privesc și pe noi: „Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă“. Prin „viaţă secretă“ înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi.“ De fapt, ceea ce remarca cu finețe Paler este latura ascunsă a subconștientului. În multe situații putem să privim direct în subconștient. Putem chiar să-l păcălim. Avem controlul, atât timp cât putem să visăm, căci visul este portița care ne aruncă, cu ușurință, în minciună. Așa arată fața cunoscută a subconștientului. Ea este prietenoasă, chiar vicleană, căci se lasă manipulată de intelect. În aceeași ordine, subconștientul prefăcându-se în conștient, capătă o formă familiară nouă. Această formă este subliniată de dorință, iar roata care pune în mișcare mecanismul nu este guvernată de un principiu de tip PERPÉTUUM MÓBILE, ci este pusă în funcțiune de vis. Dar aici nu este nicio problemă, Paler sublinia ceva concret, un concret ce prinde contur în ascuns. Un necunoscut prefăcut în cunoscut. Acesta se lasă văzut doar atunci când te afli la ananghie. Astfel, urmărind această cale, jocul haotic care ne aruncă în necunoscut este dat, în ultimă instanță, de teamă. Starea confuză în care ești postat nu te lasă, în cele din urmă, să te minți. Intelectul, privind așa, este în rolul celui manipulat. El nu mai deține mecanismul prin care reușea cu ușurință să înfrunte realitatea. Când ți-e teamă, nu poți visa. În plus, poți să accentuezi conflictul.

Stiinta fara nume (1)

    Voi încerca să evidențiez în paginile care urmează polemica ce formează, în bună parte, construcția metafizică a lui Aristotel. În prima parte, voi face o expunere succintă a metafizicii. O să încep cu Ross și voi continua cu Irwin care caută punctele absconse în analiza lui Aristotel. În încheierea primei parti, aduc un răspuns oferit de Ross. În partea a doua, prezint argumentele lui Aubenque și schitez o completare adusă de Barnes, cât și unele interpretări lacunare ale aristotelismului. În încheirea lucrării, prezint diferite concepții ce întregesc și o altă determinare a metafizicii.

1. Știința fără nume

Aristotel nu denumește nicăieri „Metafizica“, opera cunoscută de noi sub acest nume. Filosofia sau știința pe care el încearcă să o găsescă de-a lungul acestei opere nu a fost niciodată numită „Metafizică“. Disciplina are ca obiect, pe de o parte, cunoașterea realității ca atare, în generalitatea ei, iar, pe de alta parte, cunoașterea realității supreme – Dumnezeu. Însă ceea ce l-a animat pe Aristotel a fost dorința de cunoaștere care l-a ajutat să obțină acel ultim stadiu de cunoaștere care merită să poarte numele de înțelepciune. „Pentru Aristotel, metafizica rămâne pretutindeni mai completă decât orice domeniu al gândirii, un prilej de „probleme“ sau „dificultăți“.“^[1] Însă ce este filosofia primă la Aristotel? Calificativul primă pare să facă o departajare în cadrul domeniilor ce alcătuiesc interiorul filosofiei în general. Aceste părți ale filosofiei se reduc la câte esențe sunt și este necesar să existe, printre aceste părți ale filosofiei, o filosofie primă și una secundă. În acest mod, ființa și unu se divid nemijlocit în genuri, iar științele ce corespund acestora vor îmbrăca, la rândul lor, mai multe genuri diferite. Deci, filosofia primă apare ca o parte a unei științe mai generale. Un gen diferit se află în armonie perfectă cu o știință diferită. În schimb, unei părți a genului îi corespunde o parte a științei. Dar ce este știința ființei ca ființă? Această știință apare opusă științelor particulare în general, căci acestea nu analizează, în general, ființa ca ființă, ci o parte a acesteia. Însă unii autori au considerat că există o anumită contradicție în text. Contradicția poate fi luată în calcul doar atunci când filosofia primă se identifică cu știința ființei ca ființă. La fel și pentru Irwin „cerințele filosofiei prime par să intre în conflict cu propria sa expunere despre știință, mai ales în Organon. În mod surprinzător, în Organon respinge orice știință universală care se ocupă de Realitate ca întreg. Filosofia primă, știința de a fi, pare să susțină exact Universalitatea pe care el a respins-o în Organon. Nici măcar metodele sale nu reflectă un argument știinșific. Pentru că el crede că o știință începe cu demonstrația; însă filosofia primă pe care el o susține nu se bazează pe o verificare empirică.“ ^[2] În aceeași ordine, Irwin se întreabă dacă Aristotel își respinge propria teorie despre știință pentru a face loc în peisaj unei noi interpretări care admite, într-un final, o știință confuză. Însă ceea ce nu remarcă Irwin este faptul că această știință nu trebuie sa aibă în vedere doar o cunoaștere a cauzelor, ci o cunoaștere a cauzelor prime, cât și a celor mai universale. Însă, dacă vom contura textul lui Aristotel, vom observa că raportul dintre cei doi termeni este bine formulat: filosofia primă apare ca o parte a științei ființei ca ființă. „Acest raport între parte și întreg este confirmat prin clasificarea aristotelică a științelor contemplative, unde vedem că filosofia primă, de acum înainte defintă ca teologie, se suprapune, în cadrul filosofiei în general, filosofiei secunde care este fizică, în timp ce matematicile ocupă, se pare, nu locul al treilea, ci o pozitie intermediară.“^[3] Astfel că teologia menține un dublu raport, caracterizat prin suprapunere și superioritate, cu celelalte științe.

---

^[1] David Ross, Aristotel, Humanitas, 1998, p. 151.

^[2]T.H.Irwin, Aristotle's Discovery of Metaphysics, Metaphysic Text, 2007, p. 120.

^[3] Pierre Aubenque, Problema ființei la Aristotel, Teora, 1998, p. 44.

Libertatea în Societate

,,Cei puternici tind la fel de firesc să se despartă,
după cum cei slabi tind să se adune.“

Fr. Nietzsche

       Unul dintre cei mai importanți filosofi ai antichitătii, Pitagora, a dat formă și consistență unei teorii ce avea să susțină ideea că puterea politică aparține unei clase nobile. Această formă de guvernare se fundamenta, în general, pe ideea că poporul trebuie ignorat. În schimb, trebuia ca actele să fie îndreptate asupra intereselor de clasă. El ridica în slăvi autoritatea și subordonarea, se concentra mai mult pe obligații decât pe drepturi. Acest sistem oligarhic a pierit în revoluție. Spre deosebire de Pitagora, Heraclit era cel care susținea faptul că lupta și competiția sunt sursa și principiul dominator al tuturor lucrurilor. În aceeași ordine, Platon și Aristotel nu abordau problema libertății necontrolate, ci se îndreptau asupra unei guvernări care sesiza ceea ce este esențial într-o administrație publică. Această administrare avea rolul de a-i ajuta pe oameni să prospere. În zilele noastre, cârmuirea bună și libertatea nu se exclud reciproc, ci se sprijină în egală măsură, atunci când este nevoie. Situația este dată de faptul că avem nevoie de protecție pentru a atinge anumite obiective. Însă, chiar dacă tindem spre un sistem complet, nu putem evita sărăcia și, în ultimă instanță, nu putem evita lipsa de libertate. „Într-o societate de consum, sărăcia înseamnă incapacitate fizică și socială, care se vădește mai întâi prin imposibilitatea de a juca rolul consumatorului și apoi confirmată, autentificată legal și instituționalizată birocratic drept o condiție de heteronomie și lipsă de libertate.[1] O persoană aflată în această poziție e lipsită de libertate. O persoană care trăiește în sărăcie este lipsită de orice mijloc prin care ar putea să-și găsescă un loc în societate. De aici rezultă și ideea de ineficiență în societate. Problema poate fi pusă și invers. Și anume, avem un caz în care „simplul salariat dintr-o societate liberă poate atinge Zidul strângând bani o viață întreagă, în timp ce un director bine platit, conducător de fabrică într-o societate totalitară, nu poate ajunge acolo pe temeiul că guvernul său restrictionează aspru călătoriile în străinatate.“[2] În această situaţie, săracul beneficiază de gustul dulce al libertății, în schimb, bogatul este otrăvit de sistemul dictatorial în care trăiește. Vedem astfel că nu-și are rostul să identificăm posesia de bogăție cu libertatea. Socialiștii cred și acum că un mod prin care ar putea să crească libertatea oamenilor este acela de a lua de la cel avut și a da celui nevoiaș.

***

Situația este complexă și ne obligă să punem următoarea întrebare: Omul este liber în Societate? Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă politică: „Această accentuare a inegalităților dintre oameni conduce spre o polarizare periculoasă pentru ordinea societății capitaliste. Libertatea și puterea proprietarilor întreprinzători, concurența dură pe piața liberă, capitalizarea și proletarizarea au contribuit la ascuțirea contradicțiilor sociale dintre bogați si săraci.“[3].  Răspunsul nu ne satisface, căci vine ca o confirmare a celor care contestă capitalismul. Pentru a înțelege demersul, va trebui să facem o incursiune prin problema libertăților publice. Atentie, libertățile publice nu se confundă cu noțiunea mai largă de libertăți, ori cu cea de Libertate. Libertățile publice „presupun ca statul să recunoască indivizilor exercitarea unui număr determinat de activităti, la adapost de orice presiune exterioară.“[4] În aceeași ordine de idei, acestea sunt libertăți deoarece revine organelor statului să garanteze îndeplinirea condițiilor de exercițiu. E de la sine înțeles că aceste libertăți sunt în legătură directă cu un sistem ce corespunde unor realități juridice concrete. Situându-se în cadrul unui sistem juridic determinat, ele pot fi separate de drepturile omului, care presupun o oarecare abordare filosofică. În opoziție cu acest punct de vedere, Nikolai Berdeaev pleacă, în mod eronat, de la această idee care presupune o anumită simetrie între cele două planuri descrise mai sus. Această perspectivă ne obligă să afirmăm că omul se subjugă societății. Acest tip de argumentare se mai sprijină și pe asumpția care indică faptul că omul se află în afara societății. În mod normal, omul este parte a societății. Iar dacă face parte din societate, orice măsură coercitivă îndreptată asupra sa nu ar trebui privită, în sine, ca având o conotație negativă. Dar, pentru a înțelege pozitia lui Berdeaev, trebuie să privim omul ca fiind individ al unei părți a societății: „dacă eu intră în compozitia lui noi, adică a societății, ca parte a Totului, ca organ al unui organism, el o face numai ca individ, ca om așa cum l-a facut natura.“[5] Urmărind această cale, ca persoană, omul nu face niciodată parte din societate. Cum apare sclavia în societate? Răspunsul își găsește forma corespunzatoare în teoriile organice despre societate. Simmel definește societatea ca produsul unei încrucișări elementare de voințe și de aspirații particulare. Dar, din punctul de vedere al lui Berdeaev, Simmel urmărește procesele de socializare ale omului. El nu indică de unde provine efortul de socializare.

***

Concepția organică despre societate este mai amplă decât cea care privește societatea ca fiind un organism, în sensul strict al cuvântului. Aceasta poate fi naturalistă sau chiar spiritualistă. Însă, orice formă ar adopta, conceptia organică despre societate înlătură orice urmă de personalitate din om. Persoana umană este concepută ca un organ al organismului social.  “Concepția organică a societății este, între altele, întotdeauna ierarhică. Ea nu este compatibilă decât cu un personalism ierarhizat pe care eu îl consider fals. Ni se oferă o imagine a societății ca o persoană care ar ocupa o treaptă ierarhică mai înaltă decât persoana individuală. Or, exact acest lucru face din om un sclav.“[6] În aceeași ordine, acest ansamblu de concepte pleacă de la ideea că există valoare spirituală intrinsecă în societate. Situat aici, omul este înlocuit de societate, care face din el un simplu pion în marea ordine socială. Am putea spune că avem de a face cu o inversare de roluri. Sceneta implică conservatismul, iar actorii sunt pierduți în valul generațiilor anterioare care le indică propriul bine. În opoziție, personalismul susține că persoana este capabilă, în adâncurile conștiinței sale, să discearnă între ce este bine și ce este rău. „Dar conștiința care distinge și judecă, revelată în adâncurile persoanei, nu este conștiința unei persoane izolate și repliate asupra ei înșiși, ci aceea a unei persoane capabile să se ridice până la universal și să intre în comuniune cu alte persoane, nu numai cu cele vii, dar și cu cele de mult dispărute. Libertatea este deasupra tradiției, ceea ce nu o împiedică să se dovedească capabilă de a-și însuși liber tot ceea ce este adevărat in tradiție.“[7] În continuarea argumentului, viața sociala apare ca o înșiruire de generații strâns legate între ele de o necesitate proprie care prinde contur, în urma unei revelații de tip universal a individului. Dacă lucrurile sunt privite așa, atunci putem spune că nicio persoană nu face parte dintr-un organism social. „Societatea e făcută din parți, la fel ca și natura. Nu societatea este un organism, ci omul. Ar trebui să se pună la baza organizării sociale ideea omului total, și nu cea a unei societăți totale.“[8] Dar putem pune problema așa? Putem afirma cu certitudine că noi ne aflăm în posesia unei definiții a omului total? Întregul argument este susținut de raționamente neclare. Au existat, și încă există, dispute filosofice în ceea ce privește natura omului. În zilele noastre, aproape toți cercetătorii minții au încetat să mai creadă că există un mediu non–fizic care ne guvernează.*

^

Cum arătam în paginile anterioare, discursul logic al lui Berdeaev este susținut de asumpții care se întrepătrund; în acest mod, întregul argument este metamorfozat într-o structură lipsită de consecvență logică. Răspunsul oferit de Berdeaev pare să schimbe, oarecum, traiectoria, căci accentul nu mai cade pe societate, ci pe individ. Însă el uită că: „Oamenii se pot simți liberi și independenți chiar și atunci când sunt de fapt manipulați. Ceea ce individului i se pare a fi un răspuns liber și spontan poate fi văzut din afară ca un produs al condiționării sociale și ideologice sau, în unele cazuri, al unei campanii concertate de modelare a opiniei publice. Aceasta poate produce un răspuns pe care fiecare individ îl simte și îl crede ca fiind într-adevăr numai al său. [9]

În mod spontan, ideea de libertate, a fost și este asociată cu democrația. Chiar dacă prin democrație înțelegem un proces prin care pot fi alese elitele ce candidează pentru guvernare, atât timp cât procesul alegerilor se rezumă la dezbaterea publică în perioada alegerilor, supoziția conform căreia există o legatură necesară între democrație și libertate este validă. Acesta este cadrul și contextul prin care libertatea se ridică la stadiul de libertate publică; ajunsă aici, ea nu își mai păstrează forma pură, cea inițială, căci intră în spațiul coercitiv.

O altă concepție, mai amplă, este democrația văzută ca putere populară. Aceasta poate fi înțeleasă ca un proces continuu, amplu influențat de societate, cu implicare substanțială, la toate nivelele și sub toate formele, a populației. Acest tip de guvernare este caracterizat de consimțământ. Consimțământul autentic „presupune ca oamenii să se simtă complet liberi pentru a-și exprima îndoielile și opoziția, fie și numai pentru a crea posibilitatea de a-și depăși îndoiala și ostilitatea“[10] Astfel, răspunsul rămâne situat la granița dintre om și societate. Poate că omul este liber tocmai prin faptul că, de multe ori, este constrâns. Poate că omul este constrâns pentru a fi liber. Însă, un lucru este cert: Omul nu există fără societate, dar nici societatea fără om nu poate fi concepută. Răspunsul la întrebare se găsește formulat într-o altă întrebare: Omul are nevoie de recunoaștere socială?

________________________________________________________ 

[1 Zygmunt Bauman, Libertatea, Du Style, București, 2000, p. 131.

[2] Gabriel Mursa, Liberalismul, Institutul European, Iași, 2005, p. 155.

[3] Anton Carpinschi, Deschidere și sens în găndirea politică, Institutul European, 1995, p. 162.

[4] Jean Morange, Libertățile publice, Rosetti, București, 2002, p. 6.

[5] Nikolai Berdeaev, Despre sclavia și liberatea omului, Antaios, 2000, Oradea , p. 105.

[6] Ibidem. p.  107.

[7] Idem.

[8] Idem.

* Motivul pentru care mințile depind de compoziția chimică a mecanismelor sau a mediilor lor este că, pentru a concepe ceea ce trebuie să realizeze, aceste tipuri de mecanisme trebuie să fie alcătuite și văzute ca realitate bio-istorică (substanțe compatibile cu corpurile preexistente pe care le controlează). Aceste substanțe sau așa-zisa lor „natură intrinsecă“ prind semnificație doar atunci când funcționează ca părți ale unor sisteme funcționale. Faptul că sistemul nervos nu este un sistem izolat și că „acționează“ și „convertește“ în aproape orice situație ne obligă să vedem funcțiile părților componente într-un anume mod mai complex și, în același timp, mai realist. Acest fapt indică clar că omul nu este străin de mediul înconjurător și, deci, individul lui Berdeaev, în ultimă instanță, este influențat și el. Personalitatea tipică individului poartă semnele societății în care trăiește. Iar dacă face acest lucru, atunci de unde știm cu certitudine că deciziile pe care le ia pentru propriul bine nu sunt adânc înrădăcinate în faptul că el trăiește în societate?

[9] Anthony Arblaster, Democrația, Du Style, București, 1998, p. 127.

[10] Idem.

Un roman neterminat

    Tocmai au trecut doi băieți pe stradă. Unul are o umbrelă. Celălalt este șiret sau poate mai leneș. În fața mea, căci stau întins pe o bancă, sunt doi tineri îndrăgostiți. Persoane care par interesate de prezența mea. Un tânăr ce se pierde în ascunsul întunericului și două fete ce fug prin noapte. O noapte cu o singură lună ce mă cuprinde în vise și în speranțe. Tocmai am văzut un detracat! Mirosul ce mă înconjoară este încărcat de stropii recenți de ploaie. Pământul miroase a lacrimi plătite pentru noi. Oamenii, priviți așa, par toți goi. Niciunul nu are nimic de ascuns. Am observat că simt nevoia, și acum, să încep cu tine. Am senzația că încă te gândești la mine. Însă știu că nu este așa. Poate că simt nevoia să mă mint sau să îmi ascund adevărata durere. Atunci, când priveam amândoi lucrurile din jurul nostru, totul părea încărcat de vise. Acum, pe toți cei pe care-i văd, am falsa impresie că-i recunosc. Ei nu mai sunt niște coloane fără răspuns. Ele nu mai au zâmbetul pur, și nici dorința de a vrea ceva de la mine. Cel puțin, acum, cerul este lovit de noi întrebări, ele, cu timpul, se vor întoarce, sub formă de ploaie, împotriva mea. Știi ce-mi doresc? Nu m-am întrebat niciodată! Îmi doresc să ating ceva ce nu poate fi atins. Acum nu mai vreau să fiu original și nici să mă las purtat de orice problemă. Viața mea este culeasă de altcineva. O mână mă sugrumă și-mi poruncește să pierd tot ceea ce am adunat cu cealaltă mână. Și nu vreau! Și mă doare! Și simt că lacrimile mele nu mai pot suportă nimic din mine. În acest moment mă întorc la ei, la alți doi trecători, căci ei sunt tot ce mi-a rămas. Un drum împânzit de figuri cunoscute, fără râvnă și fără sânge, ei or să trăiască pentru mine și, prin ei, o să simt și eu că lenevesc această viață falsă. Și poate că sunt egoist; sau nu sunt? Vreau să fugi așa cum nu ai mai făcut-o. Vreau să fi fost pentru tine doar un drum spre o mare lumină. Vreau să găsești tot ceea ce-ți propuneai să găsești. Vreau să nu plângi, o să plâng eu pentru tine. O să zbori, o să simți. O să ai tot! Lumea o să se închine așa cum ai vrut. Vreau să simți, să cunoști și să naști o nouă lumină în viața ta. 

Pentru Ea

Scris de Offshore & Mony

De ce fugi? Acum sunt omul pustiit de dorul tău. De cine te ascunzi? Eu fug de o pată necunoscută. De ce plângi? Eu plâng pentru lacrimi, la fel cum de dragul nenorocirii și durerii mă îmbăt cu sânge.
Tu ești a mea...chiar dacă nu te-am avut aproape, chiar dacă nu o să te am vreodată! Alunec, mă pierd în culori ce exprimă o adiere sublimă de iubire. Crezi că eu pot cunoaște ființa ta? Tu esti pianul ce mă ocrotește de note pierdute. Tu ești noaptea care mă învață să dorm. Tu ești eu, iar eu sunt tu!

PENTRU EL

Multumesc! Dar tu plutești în nori. Și ești prea sus ca eu să pot să-ți zâmbesc sau să te ating vreodată. Prea sus! Eu, prea departe sau cu un pas în urma ta. Iar ce simți tu nu e pentru mine.
E pentru iubire !

Despre minciuna de sine

   Tot ce am adunat până acum a fost lovit de incertitudini, o singură dată, însă, am simtit opusul. Tu m-ai scos din ceea ce era bolnav, și tot tu m-ai proiectat fără milă în boală. Viața aceasta ce fuge cu pașii pierduți ai unui copil îmi indică un joc crepscular, un joc, parcă venit dintr-o ordine meschină și nemiloasă, un joc care-mi cântă orice speranță de supraviețuire. Cu ce rămân? Oare pot gândi în termenii aceștia? Mă gândesc la Eliade care surprindea corect relația iubire-încredere. El, de fapt, căuta aforistic, dacă pot formula astfel, un răspuns în întrebare: „Cine nu știe, de altfel, că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar – sentimentul că ești iubit – trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greșeală, surpă totul în nebunie și dezgust?“ Dacă tu ai facut acest lucru, dacă noi toți facem acest lucru, dacă punem la îndoială totul, în mod cartezian, în numele iubirii, nu rămânem cu nimic! Certitudinea în iubire este ca focul în foc. Mă gândesc adesea cum tone de oameni se întreabă, epistemic, dacă ceea ce este este acel ceva. Este adevărat că certitudinea nu este definitivă, dar de aici nu rezultă faptul că trebuie să pui totul la îndoială! Eliade a fost șiret, a pus semnul întrebării la sfârșit. El a procedat bine, în schimb, tu aluneci ca apa prin foc. Și în acest fel mutilezi orice șansă pură de iubire. De aici, un mic pas spre o lume obscură și un context ce te angajează la plăceri ușoare. Poftă bună!

In doi

   În doi, a dărui înseamnă a renunța. Cine este dispus să renunțe mai mult la el? Între două șoapte am sperat că o să facem acest lucru împreună. M-am înșelat. Poate că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie. Poate că nici nu au cum să fie, atunci când vorbim de noi doi. Dar...știu că s-a terminat. Acum speranța o să poarte o altă față, o să fie ceea ce nu cred că am puterea să o fac să fie. Speranța o să fie dragostea pierdută. Ce pot să spun până acum? Pot spune că am iubit. Pot spune acest lucru! Pot spune că am zâmbit. Pot spune că m-am pierdut în minciuni. Pot spune că am crezut o singură dată în viața mea în cineva. E mare lucru. Timpul ne sperie. El ne sperie. Ea ne sperie. Vrem ca cel de lângă noi să fie marioneta desenată de nopțile triste. Și când reușim, fugim. Îmi aduc aminte ce spunea economistul din mine. Atunci când ajungem undeva o să vrem altceva. Cerințele vor deveni direct proporționale cu nivelul la care am ajuns. Și...dacă lucrurile sunt situate așa, înseamnă că noi niciodată nu vom găsi ceea ce vrem. De ce? Pentru că nu știm ce vrem. Pentru că atunci când credem că știm ce vrem, nu mai vrem. Pentru că atunci când ai, vrei altceva. Iar dacă vrei altceva, nu mai ai ceea ce ai avut înainte. Aici apare problema. Oare iubirea ar trebui să intervină, să ne facă cu mâna, să zâmbească și să spună = măi, aici este locul, nu este nici în față și nici în spate, e lângă tine, nu mai căuta nimic, crede-mă, că doar sunt iubire. Oare? Sunt persoane care caută amăgiri. Fug de singurătate, se aruncă în tot felul de mizerii, normal, le fac rău mai târziu. Vezi tu? Și eu vorbesc. Și eu am două mâini. Și eu mă trezesc de dimineață. De ce m-aș arunca totuși în banal? Chiar dacă, privind din această perspectivă, suntem la fel, eu nu caut ceva ce nu poate fi găsit. Ne întoarcem de unde am plecat. De cine să fug? De mine? Atunci când ești în stare să te înfrunți, poți spune că ai reușit să te cunoști, doar atunci. Nu spune nimeni că adevărul nu doare, nu spune nimeni nimic. Numai că adevărul, în ultimă instanță, te ajută să găsești acel punct care te face să trăiești. Aș trece de la „cunoaște-te pe tine însuți“, la a fi sincer cu tine însuți.

Bună ziua! Eu sunt Singurătatea.

      Mă numesc Singurătatea și-mi doresc din toată inima să faceți cunoștință cu mine. După cum bine știți, eu mă găsesc de multe ori aproape de voi. De obicei, când zâmbiți, apar și eu pe acolo. Îmi place să fug câteodată și pot spune că sunt foarte ocupată. Caut să-mi fac prieteni și poate din această cauză nu pot să-mi petrec mai mult timp alături de fiecare în parte. Recunosc, trebuie să mă împart între diferite cunoștințe. În aceeași măsură, pot spune că unii sunt favorizați. Sincer... nu știu dacă și ei consideră la fel. Dar nu contează! Eu tot mă leg de ei. Adesea mă las condusă de val, dar chiar dacă fac acest lucru, viața mea nu prezintă niciun risc. Eu nu mor niciodată. Îmi trăiesc viața prin voi și, sincer, nu cred că o să am probleme în a căuta un loc de veci. Totuși, chiar dacă port acest nume, asta nu înseamnă că sunt singură. Sunt chiar foarte ocupată în a face acest lucru, încât nu am timp să-mi trag răsuflarea. Dar, chiar și atunci când reușesc să rămân singură, apare o veche cunoștință. Nu pot rezista tentației de a sta alături de amica mea Conștiința. Aseară am fost cu ea în Mall să-mi iau niște pantaloni. A venit primavara și trebuie să-mi atrag în carapace niște victime. Pe drum am bârfit! Dar să vă spun un secret, și mie mi-e frică de singuratate, poate din acest motiv mă tot leg de fiecare în parte. Urât din partea mea. Dar să trecem acest aspect la costuri! Beneficiile apar pe urmă. Singurătatea te pune în oglindă, ea nu este dușmanul de temut. În liniște, ea te poate ajuta să te regăsești sau să cunoști părți din tine despre care credeai cu tărie că nu mai există. Singurătatea este singura care-ți poate da zâmbetul curat al copilăriei. Zgomotul făcut de tentații te împiedică să ajungi la tine. Drumul parcurs prin singurătate nu poate fi altfel decât sincer!

Nu depinde de mine

    De cine te temi? De mine? De cel frânt? Frunzele cad în mine. Apele se strâng în mine. Nu am nimic. Chiar nu am nimic! Nu pot să te rănesc. Nu pot! Mă pierd, nu cumpăr nimic. Mă port în liniște. Atât! Ce caută toți? Există oameni care caută „durerea“? Ei zic că nu! Eu zic că da! Țin minte că, atunci când eram mai mic, îmi doream să simt „durerea“. Nu înțelegeam de ce oamenii „mari“ se fereau de ea. Așa suntem noi prin viață. Niște copii rătăciți care se feresc de rău. Toți fug de rău. Eu aleg să merg prin praf, aleg să mă cunosc. Deși știu că nu o să reușesc, mă plimb.

Lenitiv

Totul este pustiu...lacrimile mele poartă darul sublim al unui drum neterminat. Soarele, luna, gustul, mirosul mă împiedică să sper. M-am împrietenit cu ploaia! Ea este singura care mă ascultă, dar, în același timp, nu mă lasă să văd soarele. Îmi spune că numai Ea poate să înfățișeze lacrimile mele. Îmi spune multe! Acum o să încerc singur să-mi port de grijă.  Acum o să văd cu ochii mei. Acum o să mă pierd în minciuni. Acum nu o să mai caut nimic. O să fiu ceea ce nu o să fiu. O să fiu Tu. În toate tragediile antice găsim ceva important, dar esențialul stă în faptul că trebuie să te cunoști. Acest lucru poate fi conceput ca un prilej de hărțuire personală. Recunosc, mă aflu printre cei ce se hărțuiesc! Marile întrebări nu vor fi niciodată rezolvate, însă ele vor încerca să ne arate, de fiecare dată când greșim, că drumul este prodigios.

Sfârşit

Mă uit la chilipirul nostru.
El este mare
Ea este mică
Amândoi au patru picioare.

Mă uit la chilipirul nostru.
El are brațe lungi
Ea este mică
El o strânge tare.

Mă uit la chilipirul nostru.
În el te văd pe tine
El este tot ce mi-a rămas
El nu o mai strânge tare.