Despre Servitute şi micile Insecte Comune

Într-un stat de drept precum pretinde România că este, ar trebui să avem o șansă, ar trebui să găsim, în noi și în cetățenii acestei țări, noi speranțe, ar trebui să nutrească viața. Politicul nostru sau mai bine zis pseudopoliticul autohton se găsește undeva între agonie și extaz, la limita mizeriei și a falsului. Eu nu am chef să văd strategii prin care se dorește atacarea partidului advers, ci altceva, ceva care să semene cu viața, ceva care să nu ducă la sucombă. Acești oameni, care ar trebui să fie în slujba cetățeanului, fac din locuitorul acestei țări un nou prilej de iobăgie. Vechile structuri alcătuiesc astăzi noile structuri, iar acestea formează, la rândul lor, mizeria istorică. Această „pasă neagră“ în care ne aflăm de când ne știm este amplu proiectată, iar starea himerică începe să devină suportabilă, căci ne lucrează mereu cineva pe la spate. Noi lăsăm lucrurile așa! Iar dacă le lăsăm, atunci...hai să-i lăsăm în continuare, căci totul merge strună.

Golul Împlinit

Aşa simt atunci când nu simt, sau atunci când nu simt, chiar simt? Şi, pentru ca acest lucru să prindă viaţă, o să-l descriu în neştire. Golul se arată plin, este foarte greu să-l prinzi şi să-l aşezi pe hârtie, mai ales că limbajul este mulat pe vedere. Acum începe... nu ştiu cum poate acest nescris, neumblat, pustiu, să fie conştient în mine; apare rar, dar oare el indică ceva, oare duce spre ceva, sau începe şi sfârşeşte în început? Încerc să-mi dau seama dacă el se joacă cu mine sau eu cu el – o face intenționat, oare? Nu ştiu de ce, dar aş vrea să scap de el, să-l prind într-un final, să ştiu ce vrea de la mine, să-mi dau seama ce vreau eu de la el, şi aşa mai departe...Poate că-l vreau, dar îl am deja, şi totuşi este aşa bizar încât nu-l pot lăsa să mă domine, vreau să-l controlez eu! Şi dacă o fac, o să văd cum este, şi o să vă şoptesc la ureche. Ascunsul este alcătuit din urme şi pete ale trecutului, el este acel loc în care se regăseşte persoana iubită, în care noi ne-am pierdut de multe ori. Este acea aşezare a focului, a împlinirii şi despărţirii, el este Ea sau El. Golul este umplut de suferinţă şi fericire, de iubiri trecute şi prezente, este un tot haotic care se luptă cu noi şi care ne arată că nu suntem singuri. El aşează lupa spre viață, iar în el se găseşte originea melancoliei şi lăcomia celuilalt care ne sfâşie de atâtea ori. Oare drumul pe care merg este al meu?

Strop

Câte o picătură, așa se scurge din noi, așa se arată drumul infinit. Cercul nodal ne arată că în om stă apa și noi ne desfășurăm prin ea, la fel cum drumul acesta se desfășoară tainic, prin noi. Ne aflăm fixați între cer și pământ și de aici ne jucăm cu măsura divină. Un pian ce cântă o viață lină într-un parcurs sublim de dinamie și o voce subtilă pe final. Și cânt...căci atât pot să fac, drama persistă! Nu se mai simte, nu se mai trăiește nimic, nu se mai știe nimic, nu se mai găsesc soluții, nu se mai știu gânduri, nimic din tot ce ar putea să ne lege, se lasă ușor...foarte ușor, chiar acum. Sofis cantă la pian, el vrea să ne îmbete cu acorduri line și nu ne lasă, ne conduce, pe toți ne varsă, pe toți ne dirijează! În apă există simetrie cum și în muzică există o anumită simetrie ce stilizează o structură – aceasta, la rândul ei, fiind doar o pâlnie ce ne îmbată cu apă rece. Dar nu poate fi chiar așa tragic – în fond, omul simte țărâna și ploaia, simte...bine zis, dar nu le mai vede. Pe aici... pe la mine, este bine, ascult muzică, chiar o și compun.

Târziu

Există timpuri, nu pot fi salvate, iar dacă încerci să o faci, rişti să pierzi şi ceea ce aveai înainte de a face acest lucru! De ce nu poţi înţelege niciodată, de ce acum vezi mai clar? Nu pot să înţeleg acest lucru! Cum nu pot să îi inţeleg nici pe cei care nu au nici o urmă de personalitate proprie. Nu am chef să dezgheţ un creier.
În plus, şi el, săracul, e alcătuit intenţional, nu? Nu te uita în trecut, lasă trecutul să se uite la tine, şi pe urmă vei plânge liniştit. O lacrimă o să te adune de acolo şi o să te aducă în prezent.Vezi cu ce ai greşit, nu căuta scuze tâmpite, nu arunca cu pietre în persoana de lângă tine, caută să vezi în tine. Nu crede în cei ce te laudă, nu da vina pe trecut, dă vina pe tine. Aşa este acum, e târziu!

Intelectualii şi Comunismul

Trăim în societate și adesea auzim, chiar și pe stradă, dacă nu zilnic, măcar săptămânal, acest lucru „era mai bine atunci, aveam o casă și un viitor asigurat“. Comunismul, pentru intelectualii de dreapta, nu este nimic altceva decât cea mai mare formă de inepție generală, cadrul prin care cineva putea să-și exercite în voie comenzile. Prostia dusă până la paroxism și impusă cu forța. Sigur că majoritatea intelectualilor au trecut prin clipe grele în acea perioadă. După ei, comunismul se manifesta prin prostie, o prostie care, culmea, era impusă și, mai departe, o prostie din partea celor care o acceptau tacit, cel puțin până la revoluția din 1989. Este adevărat că acești intelectuali au suferit, ba chiar foarte mult, dar hai să vedem ce se întamplă și cu societatea în care trăim astăzi, căci ea nu este formată numai din intelectuali, filosofi sau oameni de știință. Restul oamenilor, deși nu au timp, vor un singur lucru, care este simplu și modest din perspectivă intelectuală, și acela este „să avem ce pune pe masă“. Da, ăsta e adevărul și, pentru cei ce nu văd, acest adevăr nu vine din stele și din univers, ci din societatea în care trăim. Căci această societate, dacă pentru intelectuali este normală, pentru restul este utopică. Vremurile trec, viața curge și nimic nou printre oameni. Acești oameni nu sunt materialiști, nu sunt nici idioți și nu au nici ochii acoperiți, ci le este foame – tragic domnule? Dacă un intelectual ar vrea să ajute în vreun fel, ar trebui să înceapă cu el, și anume să nu mai ceară altora să vadă Realitatea sau măcar să o gândească, ci să o facă el! Căci realitatea zilelor noastre este execrabilă! Realitatea noastră se manifestă sub toate formele tragicului! Începând cu muritorii de foame, cu spitalele bolnave, cu școlile părăsite și murdare, cu universitățile care formează numai proști și cu intelectualii noștri care beau bere și râd! Acești intelectuali sunt pseudointelectuali, iar viitorii intelectuali care trec prin facultățile de doi bani sunt niște ciori deghizate în porumbei prodigioși. Oare oligarhia nu se aplică și în cazul intelectualilor?

Durere

Este interesant totul. Cum plouă şi cum se curg toate. Ador vântul la fel cum şi el mă iubeşte pe mine. Ne întâlnim de multe ori şi aproape de fiecare dată îmi şopteşte ceva. Ce mă atrage la el şi mă uimeşte în acelaşi timp este naturaleţea cu care cântă. Vântul este sincer şi cu siguranță mă poate face să fiu sincer cu mine. Oare câți fac lucrul acesta? Poate că nu mai văd bine sau nu mai ştiu ce este cu mine...dar el mă face să văd. Acest hilozoism mă ajută! Ce fac însă cu mine acum? Vântul este sempitern, eu stau ascuns în mine şi cu siguranţă nu pot să mă ascund în el. Durere şi neînţelegere, ar trebui să le las pentru altii, ar trebui să le simtă şi ei. Şi dacă nu o fac!? Să le arate vântul această idiosincrasie!

O luptă interesantă

      Îmi inchipui o luptă în noroi între Leibniz şi Hume, şi parcă-l şi văd pe nefericitul Kant, undeva la mijloc, el fiind cel care arbitrează. Sare noroiul şi cunoaşterea nu se schimbă! Kant e interesant, el vedea căsătoria ca un acord între doi oameni prin care aceştia puteau să-şi folosească organele sexuale nestingheriţi. Oare cum o fi ca arbitru? Leibniz susţine că am putea avea o cunoaştere obiectivă a lumii fără ca aceasta să fie contaminată de subiectivitatea observatorului. D. Hume susţine, sau cel puţin aşa pretind exegeţii săi, că, în fond, noi nu putem cunoaşte nimic obiectiv. Deja sare focul din noroi! Leibniz aparţinea unei şcoli de gândire raţionaliste, iar Hume, care se opune acesteia, se încadra într-o şcoală empiristă. Kant considera însă că ambele filozofii sunt precare în concluzii. Acesta va strânge adevărurile celor două curente şi va încerca să evite erorile lor. Leibniz considera că intelectul deţine anumite principii înnăscute care sunt în mod necesar adevărate prin intuiţie, acestea alcătuind axiomele prin care poate fi descrisă lumea. De aici rezultă că descrierea lumii este aşa cum „este“ şi nu se relevă prin experienţă sau printr-un „punct de vedere specific“. Aceste „puncte de vedere“, la rândul lor, pot fi integrate într-o imagine raţională a lumii. Leibniz preciza că, în cadrul gândirii, se poate face o distincţie între subiect şi predicat. În propoziţia „Kant gândeşte“, termenul subiect este „Kant“ iar termenul predicat „gândeşte“. El considera că elementele de baza ale lumii sunt substanţele, şi nu proprietatea. Substanţele depind doar de ele însele, spre deosebire de proprietăţi; astfel că o substanţă poate exista şi fără a avea o proprietate, în speţă, aceea de a gândi. În schimb, gândirea nu poate exista fără substanţă. Aceste substanţe fiind suficiente sunt şi indestructibile. Leibniz le numeşte „monade“, iar ceea ce le însufleţeşte este substanţa gânditoare, aşa cum era descrisă de Descartes şi, nu în ultimul rând, sufletul individual. Având o viziune „fixă“, el construieşte două legi fundamentale ale raţiunii: principiul contradicţiei şi principiul raţiunii suficiente. Ar mai fi de zăbovit, dar Hume nu ne lasă! Cert este că, pentru Leibniz, realitatea este accesibilă doar prin raţiune, iar cheia o găsim fixată în idei. Principala idee din care decurg, până la urmă, toate principiile sale este substanţa.

Normal că viziunea lui Hume este, într-o anumită măsură, opusă celei a lui Leibniz, doar dă cu noroi pe aici! Hume atacă cu pumnul şi aruncă cu noroi, respinge cunoaşterea prin raţiune deoarece raţiunea operează prin idei, iar ideile vin la rândul lor din simţuri, astfel că fiecare gând trebuie să fie dat de experienţă – care-l şi garantează – şi, nu în ultimul rând, singura experienţă valabilă este doar experienţa proprie. Putem spune că Hume suprimă întreaga cunoaştere la cunoaşterea subiectivă, astfel că orice pretenţii obiective devin inutile şi pline de noroi. Kant fluieră! El a ajuns să înţeleagă unde greşea Leibniz, tocmai în încercarea de a arăta că Hume a greşit. Astfel că, la Kant, nici experienţa şi nici raţiunea nu sunt capabile în mod independent să ne ofere cunoştințe. De ce ? Prima ne oferă un conţinut fără formă, iar a doua ne dă o formă fără conţinut. Lumea „aşa cum este în ea însăşi“ nu poate fi cunoscută independent de orice trăire individuală. Astfel că, deşi eu pot cunoaşte lumea independent de propriile subiectivităţi, lumea care-mi apare poartă urmele mele de subiectivitate. Adică, acele pete pe care le percep sunt percepute pentru că ele au o natură care este determinată de faptul că eu pot să le percep. Şi sare focul!  Aceste lucruri nu sunt nici monade leibniziene şi nici impresii de tip Hume. Dar probabil că nu sunt nici kantiene. Cioran o spunea mai elegant: „Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric.“

Ratatul

Este seară şi el stă singur. Se uita în jurul lui şi vede că nimic nu îl înconjoară. Ploile cad, iar cerul cerne peste toţi noi speranţe. Este mizantrop în noapte şi gânditor şi poate că nimic nu-i scapă. Aprinde o tigară şi se gândeşte la trecut. Nu de mult era un tânăr „trufaş“ cu aspiraţii, iar acum tinereţea se pierde-n băutură. Poate că nu ştie ce vrea, dar are o speranţă. Să devină tânăr şi semeţ! Dar cum să mai reuşească? Mult timp, băutura era tinereţea, acum trebuie să facă ceva cu el dacă vrea măreţie! Viața lui era uşoară şi se rezuma la un pahar plin şi o ţigară. Fumul trece şi paharul se umple, timpul trece şi viaţa se umple. Altfel spus, omul ăsta mă oboseşte! Viaţa lui e simplă, a fost dominată de un singur eveniment major, un eveniment care l-a marcat subit, peste care nu va trece niciodată. Povestea este simplă şi el o complică. Culmea! Poate să treacă peste, dar nu vrea. Paharul îi arată calea, şi băutura, soarta. Aşa arată fiecare bărbat care nu este bărbat. Aşa arată fiecare miel în faţa lupului paznic la stână. Aşa se arată ratatul!

Sens în Nonsens

         Este târziu şi se aud mici sunete prodigioase. Mă întreb dacă totul are rost şi dacă viaţa are până la urmă sens? În faţa cui găsim noi, oamenii, sensul? Este de ajuns să spun că sunt? A fi este diferit de a fi conştient, dar şi de a fi finit. Este adevărat că aceste lucruri ne formează pe noi, prin ele suntem identici, dar aşa diferiţi. Şi, dacă aceste lucruri stau fixate, de ce atâta chin şi luptă oarbă între noi? În fond, noi nu facem nimic! Ne jucăm şi ne ascundem sub nişte măşti zilnic. 

        Uneori, ne şi prefacem, râdem şi plângem, avem proiecte şi ambiţii, căutăm noul în vechi şi vechiul în nou. Dar, oare, nu facem aceste lucruri cu un scop? Unul pe care-l ştim, de care ne este groază şi de care fugim în viaţa de zi cu zi? Şi de ce fugim şi ne jucăm, ce ştim şi nu vrem să ştim, ce este aşa negativ încât scara negativă se opreşte fix în el? Acel ultim scop este moartea. El este un scop al vieţii, şi nu neapărat al individului. Putem spune că individul este doar un mijloc prin care acesta se poate realiza. 

      Dar cum pot vorbi despre un scop al vieţii care se manifestă în om şi care-l obligă, în cele din urmă,  să-l adopte? E o nebunie! Chiar este? Normal că viaţa îl obligă! Viaţa este alcătuită din ordine şi dezordine. Omul este cuprins între ordine şi haos. Viaţa este, de fapt, planul omului. Un plan precis şi bine stabilit în marea ordine şi dezordine universală. M-am plictisit...

Apa sau diamantul?

    E clar, m-am transformat şi eu într-un secretar al gândurilor. Doar nu puteam scăpa asta! Mă uit la noi, la români, şi ce văd? Un grătar cu vreo 7 persoane. Unul aduce carnea, altul cu grătarul, iar restul cu lemne şi jar în ritm de dans.

            Ceea ce formează aceşti oameni nu este nimic altceva decât o societate comercială pe acţiuni. Normal! Fiecare-şi aduce aportul. Aceasta „societate“ pe acţiuni este „greva foamei şi a lăcomiei“. În timp ce unul mănâncă, şase se îngraşă cu vise şi promisiuni. Of... şi ce promisiuni! Problema este că ei nu au un sold inţial.


            Hrana este împachetată frumos şi se împarte între rataţi, proşti şi bovarici. Dar noi de ce cumpărăm marfa? Noi nu suntem rataţi, dar totuşi o facem zi de zi, nu există alte opţiuni, poate....sau...a!? Mi-am dat seama – Suntem sătui ! Ilogic, nu?

 

Porcine

Putere de înţelegere. Ce o fi asta? Dacă mă gândesc mai bine, cred că toate crimele pleacă de aici! Să presupunem că noi avem o capacitate extraordinară de înţelegere. Să plecăm de aici. Ce facem cu cei care nu au? Probabil că, în lupta cu ei, nu vom câştiga niciodată. Ce lupta? Pentru ce atâta luptă? Când, de fapt, noi nici nu vrem. Dar, cu siguranţă, ei vor! De ce? E simplu – nu înţeleg şi, pentru că fac acest lucru pe care, de fapt, nu-l fac, acţionează, intră în luptă şi se zbat precum mieii sub cuţit. Cert este că ne pătează cu acel sânge! Sângele pur ca de miel (la prima vedere) nu este decât un venin de porc!

          Porcii sunt de mai multe feluri: domestici şi sălbatici. Deşi sunt domestici, aceşti porci nu-şi pierd niciodată calitatea. Şi anume – aceea de a fi porci. Aceşti falşi umanizaţi nu uită niciodată că hrana este baza. Ea se procură în orice fel şi se serveşte în orice chip. Porcii domestici sunt cei care se spală mereu la suprafaţă şi care uită să spele pe mâini când ies de la baie. Ei nu au nimic! Atâta timp cât se hrănesc cu orice! Ba chiar, un lucru interesant la această categorie superioară din rangul porcesc ar fi faptul că ei nu ezită să te mănânce! Să trecem la porcii sălbatici. Deşi sunt sălbatici, aceştia niciodată nu vor fi tentaţi să ne sfâşie, ba chiar, vor deveni pentru câteva clipe domestici. Scopul, în cazul acestor porci simpli – mâncarea. Ori că sunt domestici, ori că sunt sălbatici, ei nu caută decât mâncarea, diferenţa apare în modul de abordare. Sălbaticii sunt chiar naturali, sinceri, dar, în schimb, porcii domestici niciodată nu vor fi sinceri.  Dar...oricum ar căuta, orice ar face cu ei sau cu noi, chiar dacă grohăie mai melodios sau nu, ei tot porci rămân. În esenţă, aceşti porci nu sunt nimic altceva decât întruchiparea porcului prim.

Urban

        Foc şi soare pe lângă Dunăre, mizerie şi flegmă în frişcă. Îngheţată şi discuţii aprinse la o bere. Meci important şi suferinţă. Lipsă nebună şi un buchinist nebun care mai speră! Sunt mulţi şi multe...doar la număr, însă.




            Ţânţari turbaţi şi ziare amestecate în fum de ţigară. Frumoşi şi deştepţi  la număr. Ardoare, îndârjire, aroganţă şi stupoare! Lăutari tâmpiţi cu multe dansuri şi alte suflete goale...
            Maşini, maşini, maşini ! Toţi sunt nişte maşini! Celebru şi mare – de fapt, mic şi prost. Opţiuni multe şi bune, dar, de fapt, toate proaste. Cretini şi cretini, prostie şi mândrie şi uite că există şi fală! Lume calmă şi bătrână, poduri noi şi inutile, bani spălaţi cu mâna şi trei idioţi pe o bancă. Desfiinţare! Cu siguranţă lipseşte o autorizaţie de desfiinţare!

Despre istorie si om

Orice generaţie în parte are atât o proprie viziune asupra trecutului, cât şi asupra viitorului, dependentă de momentul istoric în care a ajuns. Această concepţie poate fi adevărată doar dacă putem să o raportam la valorile morale ale etapei specifice evoluţiei noastre. În cele mai multe cazuri, concepția istoriei a fost ciclică (nimeni nu avea aşteptări), o formă de obârşie creştină care putea fi văzută ca un cadru de idei (concepte primare), pe care nimeni nu le punea la îndoială. Însă, acum, totul este pus la îndoială! La Nietzsche, istoria apare în trei feluri – monumentală, tradiţională şi critică. Istoria vizează fiinţa în trei moduri – ca fiinţă activă şi plină de aspiraţii, ca fiinţă care cinsteşte şi conservă, ca fiinţă care suferă şi are nevoie să se elibereze. Prin descrierea istoriei, Hegel şi Marx pleacă şi ei de la premisa că oamenii şi societăţile lor sunt o parte a unei structuri mai vaste pe care Hegel o vede spirituală, iar Marx – materială. Ţelul omului activ este o oarecare fericire, poate nu a lui proprie, adesea cea a unui popor, el este cel care fuge de resemnare şi face uz de istorie ca remediu pentru resemnare. În cele mai multe cazuri, nicio răsplată nu-i convine, doar gloria poate, adică acea perspectivă care-i conferă un loc de onoare în cadrul istoriei. Aşadar, în al doilea rând, istoria îl vizează pe omul proslăvitor, pe cel care pune preţ pe tradiţii. Această istorie asigură simţul istoric şi constă în formularea de tradiţii, se bazează pe conservare şi preluare, iar omul conservator priveşte cu fidelitate şi iubire îndărăt, într-acolo de unde provine şi unde s-a format; el manifestând, oarecum, recunoştinţă pentru existenţa sa. În acest caz, tot ce este mic, limitat, putred şi învechit îşi dobândeşte propria demnitate şi iese din nou la viaţă. Faptul că ceva este învechit naşte ideea de nemurire, căci dacă o credinţă religioasă sau un privilegiu politic este moştenit, a acumulat în timpul existenţei sale un rang de veneraţie și atunci este criminal să înlocuieşti ceva antic cu ceva modern. Iar în ultimul rând, cel care critică şi observă totul cu un ochi distrugător trebuie să  folosească forţa pentru a condamna – orice trecut merită condamnat !

 

 

Aforisme

„Limitele matematicii. -Matematica reprezintă o forță majoră pentru mașină, dar nu pentru om.“ L. Blaga

„Pragmatism. – În limba americană „a ști“ este infinitivul verbului „fac“. Ce verbe neregulate au cei de peste Ocean!“ L. Blaga

„Premisă. – Dumnezeu, dacă ar fi fost romantic, ar fi creat alți Dumnezei. Fiind însă un clasic, a creat lumea.“ L. Blaga

„Metafizică. – Metafizica e geometria proiectivă a spațiului spiritual.“ L. Blaga

„Perspectivism. – Îmi închipui că ar putea să existe microbi care consumă lacrimi. Din punctul de vedere al acestor microbi – lacrimile sunt făcute în univers numai pentru ca ei să-și aibă alimentul necesar.“ L. Blaga

„Sufletul inferior şi grosolan este mai bine pregătit pentru a îndura rănile şi daunele de tot felul decât sufletul aristocratic: primejdiile care îl ameninţă pe acesta din urmă sunt fără îndoială mai mari, şansele Lui de a eşua şi de a pieri sunt, tocmai datorită complexităţii condiţiilor sale de viată, uriaşe. Când şopârla îşi pierde un deget, îi crește altul la loc: dar nu şi omului.“ F. Nietzsche

Despre Rău

Am zăbovit de multe ori cu privire la problema răului şi, aproape de fiecare dată, m-am lovit de nişte răspunsuri neclare. Este cert că, atunci când vorbim despre rău, trebuie să luăm în considerare binele. Maniheii vedeau răul ca fiind complet separat de bine, acel ceva care forma o realitate anume şi care, în același timp, era opus binelui. Dar acest rău nu poate fi separat decât printr-un act de inteligenţă, el nu are substanţă. El nu poate exista fără bine; răul ar fi atunci doar neant pur şi ar înceta să fie, până la urmă, rău. Pentru Augustin, răul presupune binele aşa cum dezordinea presupune ordinea. La fel cum eroarea ia în calcul adevărul, la fel cum lumina presupune întunericul...

Ce este răul? Putem vorbi oare despre esenţa sa? De ce ne scapă când vrem să îl definim? Există cu adevărat sau nu? Acestea ar fi premisele de la care am putea să plecăm. Concluzia este la voi.