Fără să vrei, mutilezi oameni în drumul tău spre făgăduire. Nu te uiţi în stânga şi în dreapta, iar dacă o faci, nu ai timp să ai grijă de toate şi de toţi. Nu ştiu dacă putem să ne cerem iertare cu adevărat, mai ales că nimeni nu poartă nicio vină. De ce să fim vinovaţi pentru propria noastră incertitudine, de ce să fim puşi la zid pentru micile noastre trucuri? Viaţa în sine este un joc cu personaje, în care se petrec o sumedenie de accidente, fie că vrem, fie că nu vrem. Poţi să judeci un om pentru că s-a îndrăgostit de altcineva, îl poţi pune la zid pentru ceea ce a simţit? De ce căutăm să înţepenim indescifrabilul, de ce să nu ne lăsăm purtaţi de adevărul tremurului nostru? El este singurul care cântă. Să dansăm aşa cum o fac delfinii în apă, dar să înţelegem că totul se termină, că o relaţie se consumă, că un om ce era un munte, poate să fie nimic, să cântăm cu propria noastră cenuşă şi să trăim funebrul gândurilor utopice…
Găsim în oameni, de obicei, soluţii, ne agăţăm de ele, chiar şi acolo unde nu sunt, şi strigăm în gura mare că am ajuns la ceruri, însă nimic nu este mai frumos decât deşertul ce se scurge printre degete, nimic nu este mai frumos decât gândul unei iubiri pierdute ce se revarsă tacit în amintirile şi năzuinţele noastre. Eclectismul gândurilor noastre este simptomul bolnav al adevărului, noi nu putem să strângem în braţe o singură mască, noi nu putem să fim închişi ca nişte cărţi pierdute de timp, noi suntem meniţi dansului meschin al jocului dintre complezenţă şi existenţă, al focului ce se naşte din dorinţa obscură de a strânge laolaltă toate himerele din viaţa noastră, al faptului că însuşi desfrâul ce se naşte din acestea este doar un iz de goliciune ce ne conduce la moarte.
Am învăţat să ne jucăm cu cei din jurul nostru, cum şi ei au învăţat să se folosească de noi. În lume nimic nu costă cu adevărat, doar iluzia că putem conduce orice până la capăt! Aşa că, fie vorba între noi, nimic nu duce la moarte cu adevărat, nimic nu destramă o relaţie sigură…poate siguranţa că o vedem sigură!
Poză de aici.
6 comentarii:
Sunt de acord cu nelegitimitatea fagaduintei, dar nu trebuie confundata cu libertatea de a ascunde sentimente. A insela inseamna in primul rand a minti. Daca dragostea e la liber, trebuie sa fie si la lumina (la figurat:))).
Mihai@ Cred ca ai gandit mult prea mult de data asta:)) e doar despre o relatie...si ideea de perfectiune:)
Perfecţiunea nu există, iar greşeala este tocmai asta, că vrem să fie sigură relaţia. De ce să fie sigură?!
Cum o asiguri?! Cea mai sigură este când nici nu te gândeşti la asigurare :)
zana@ Si putem noi sa nu vrem siguranta?
"nimic nu destramă o relaţie sigură…poate siguranţa că o vedem sigură! "
foarte frumos si bine spus..prea multa grija strica in cele din urma o relatie..trebuie sa fie si momente reci ca sa ne putem da seama ce simtim cu adevarat
Mihai@ trebuie sa fie momente naturale, si racirea e o forma de strange cureaua...
Trimiteți un comentariu