Căderea, pentru Emil Cioran, înseamnă, în fapt, aplecarea omului către istorie. Necesitatea unui impuls sceptic este în fond raportarea la acele aspecte rudimentare ce se găsesc in construcţia noastră ca indivizi. Urmărind un fir nietzschean, Cioran încearcă să atace istoria de tip monumentalist sau chiar tradiţionalist. Aceste tipuri de istorie cultiva omul slab, omul care nu se lasă sedus de importanţa cinismului. Însă, cum spune şi Cioran: ....nu cei puternici, ci cei slabi râvnesc puterea şi ajung la ea, prin efectul combinat al vicleniei şi delirului. Aşa este, omul construieşte, din timiditate, o istorie comodă. O istorie opusă vitalităţii cu care era obişnuit Nietzsche.
În aceste condiţii, timpul trebuie surprins ca o formă violentă de slăbiciune, sau ca un peron care nu duce nicăieri, dacă ar fi să privim cu ochiul lui Octavian Paler. Dar, mai mult decât atât, naturaleţea căderii se va produce când timpul va fi depăşit, când voinţa, şi aici e vorba de cea de tip nietzschean, va intra în scenă.
Timpul constituie, aşa cum apare la Cioran, elementul nostru vital dar şi posibilitatea căderii în nimicul existenţei noastre. Totodată, a cădea înseamnă a te elibera şi a te proiecta deasupra fiinţei tale. De aceea, Cioran face apel la numele Supraomului. În voinţa supraomului se găseşte atât absolutul fiinţei cât şi apelul la durere şi neputinţă, căci supraomul cioranian tinde să se întoarcă către sinele său având un cult lăcrimat. Dar, mai presus de toate, rămâne firescul lucrurilor care se lasă ascuns de istorie şi, implicit, de timp, rămâne gustul amar cultivat de Cioran cu privire la destinul nostru.
