George Colang - Când iubim cu adevărat? Minciuni, săgeți, aporii

(Recenzie) Dimensiuni și perspective etice asupra barbariei actuale de George Colang, Editura Eikon, 2018

Despre ce este această carte? Nu aș putea să intru în detalii așa cum sunt prezente în carte, dar pentru mine este relevant discursul despre valori morale. Deși în carte găsim cele mai ascunse forme de manipulare în viața socială, de la limbaj abscons la forme subtile de a folosi imaginea în masacre și înfometare, barbaria apare ca proces prin care barbarismul – ca amfibologie – întreține diferența dintre păturile sociale. Cartea nu face deloc un apel la ideologie, chiar demonstrează că valorile morale stau la baza ideologiei și astfel, prin dialectică, orice soi de politică se transformă în demagogie.

În esență, discursul cărții se reduce la apelul făcut la valorile morale. În repetate rânduri, ne arată autorul, eticul dispare, iar oamenii nu mai resimt nevoia să facă apel la sinceritate, ci la artefacte și retușuri de a masca vicleșuguri sociale. Astfel, iubirea devine comercială, se află la raft, poate fi cumpărată în rate, este la îndemână, în lumea virtuală, la colț de stradă, peste tot.

Cine este însă noul barbar? Este oare omul de rând, ajuns acum Supraom de masă, ori Dumnezeu? Omul a fugit de barbarie, dar a căzut în barbarie. Cine este atunci civilizatul? Barbarul rafinat, căci pentru autor orice formă de civilizare presupune un apel la diferențiere, deci în esență și civilizatul este un barbar sofisticat, de mult ori mult mai nociv decât barbarul de la colț de stradă, naiv și supus culpei.

Astfel, fără să dezvălui prea multe, aș vrea să punctez că lucrarea se desfășoară în jurul ontologiei și nu cade în păcatul prozelitismului, nu este de stânga ori de dreapta, nu este sociologie și nici nu pleacă de la premisa devianței, ci face apel la valori fundamentale, ocolind discursul neomarxist ori care ar putea fi prins cumva în mrejele vreunei ideologii. De aceea, numai în spațiul filosofiei putea să își găsească locul.

Andrei Georgiu

Heidegger, un teolog fără de Dumnezeu?

Heidegger a încercat să ne arate că ne-am îndepărtat de Fiinţă, că umila tehnică a turnat ciment în papucul poeţilor, cei care vestesc şi aclamă supremul Bine, ultimul sunet al abisului. Întreaga metafizică, ne spune Heidegger, a confundat fiinţa cu fiinţarea, toţi au botezat această ultimă şuviţă de fum cum le-a venit mai uşor: hen, logos,ideea, ousia, substantia, monadă, voinţă, eterna reîntoarcere, etc. Toţi ne-au rupt de urma de glorie divină, îndepărtându-ne şi mai mult de greci, de modul lor subtil de a vedea lucrurile.

Filosofia pentru greci era un început, nu era sistem, şi nici nu-şi propunea să atace ceva în concret. Filosofia primă, metafizica, ştiinţa cu greu se separau, mai bine zis, cu greu le puteai aduna în spaţiul lor, în propriul lor, ca să fim în ton cu Heidegger. Totul, în lumea greacă, se împletea cu mirarea, cu patima de a stârni şi a ajunge la cauzalitate. Dacă nu ar fi fost Thales, dacă nu ar fi cel care a gândit cauzalitatea pentru întâia oară, poate că principiul la care se închină acum toţi, nu ar mai fi fost, poate că logica aristotelică ar fi fost doar o retorică ieftină. Însă, ce ne spune în esenţă Heidegger? Nu oare că există ceva, un ceva care se ascunde în propria sa baie de autenticitate, în propria sa neascundere ca aletheia?

Heidegger aclamă fenomenologia, şi-l trage de urechi pe Nietzsche, care-şi permite să spurce fiinţa, să o deseneze ca pe un nimic! Fenomenologia, prin reducţia, construcţia, destrucţia ei, nu face decât să ne facă să vedem, ne învaţă să ne mutăm privirea, culmea, pornind de la fenomen spre noumen, spre ideal, spre ascuns. A fost bun Kant la ceva! Fenomenologia este ontologia mult dorită, pionul ce separă apariţia de aparenţă împletindu-le; ce mută, în esenţă, cu toate trucurile ei, privirea de la fiinţare spre fiinţă. În alţi termeni, ne învaţă să ne uităm la pământ ca apoi să ne închinăm la ceruri.

Citeşte mai departe

Poti sa ajungi la rezultate fara valori morale?

Fie ca stiti deja sau nu, dar Adam Smith care e văzut ca un precursor al profitului exacerbat, avid, avea scrieri, înainte de toate, legate de morală. Din perspectiva lui, dacă ar fi să mergem până la capăt şi să nu dăm crezare doar autorilor care îl văd ca un economist pur, afacerea ar trebuie să înseamne mult mai mult decât profit. Noi vedem citatul celebru – „Nu ne aşteptăm să primim bucatele pentru cină prin bunăvoinţa măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci datorită faptului că ei îşi urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanităţii din ei, ci iubirii lor de sine – şi nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor.” Adam Smith, Avuţia naţiunilor – într-o cheie specifică Marketing-ului. Însă, acest lucru nu înseamnă să extrapolăm şi să afirmăm că orice afacere se rezumă la profit, strict exclusiv, cum ar fi spus Milton Friedman.

Citeşte mai departe: http://www.bizcube.ro/poti-sa-ajungi-la-rezultate-fara-valori-morale/

Iubindu-te pe tine iubesc toate femeile ideale din capul meu?

Senzaţia e fix aşa, de ce să nu recunoşti? Idealul nu poate să fie niciodată ideal, nu are cum, doar vine din mundan, nu e extras din lumi numenale, nu e scos ca glonţul din orbita lumilor ireale, e de aici, din praful zilelor noastre. Şi nici nu are cum să fie perfect; şi-ar pierde tot farmecul, ar fi mult prea exact, bătut în cuie.

Cred că trebuie să învăţăm că persoanele de lângă noi sunt cu atât mai frumoase cu cât nu se potrivesc descrierii noastre ideale. Cu cât se îndepărtează cu atât ne surprind în toată impostura. Căci noi creăm de fapt portretul iubirii, nu al omului de lângă noi, conturăm scenariul, aşezăm butaforia, o punem într-un pat şi ne culcăm cu ea, dar fără să facem dragoste!

Şi dăm definiţii mereu, ne închipuim că ştim cum stau lucrurile, mai ales aici! Încercăm să turnăm, în funcţie de personalitate, care nici măcar nu există în iubire, contururi şi portrete de persoane închise în lumi idealizate, ancestrale. Şi oare ce mai apreciem? Impostura? Iluzia cu privire la fantoşă? Ce anume? Nu nebunia creionării noastre?

Citeşte mai departe http://www.georgecolang.ro/2014/07/iubindu-te-pe-tine-iubesc-toate-femeile-ideale-din-capul-meu/

Este iubirea o formă sofisticată de egoism?

Categoric! Nu! Deşi foarte mulţi cred asta. Ce-i drept, acum, la nivel de turme, iubirea este egoism. Nu poţi să-i ceri lui Dorel să iubească sincer când el înţelege prin iubire posesie, iar lui Leana să înţeleagă că gelozia e o formă de egoism, nu de afectivitate. Să nu uităm, leul iese la atac abia atunci când simte că femela este curtată de un altul. Până atunci, stă pur şi simplu, nu face nimic, nu vânează, stă la pândă, pentru că gena egoistă, a la Richard Dawkins, nu-l lasă să cuprindă decât în spiritul posesiei orice formă de afecţiune.

Iar turma, pe principiul că toţi îşi găsesc iubirea la colţ de stradă, este celebru aici paradoxul meu cu privire la cantitate (Cum se face că în cutare oraş x îşi găsesc iubirea peste jumătate din cetăţeni fix din acelaşi loc?) nu are nevoie să se frământe cu privire la iubire, doar totul este posesie! Şi e facil, e foarte simplu, nu e deranj deloc, e la îndemână să „iubeşti” aşa!

Ei bine, pentru restul, câţiva, iubirea nu înseamnă egoism. Este, dacă vreţi, forma cea mai sofisticată de altruism. Şi asta pentru că omul înţelept ştie când să renunţe dacă simte că iubirea nu-i este împărtăşită, ştie că nu totul se reduce la dorinţă, posesie, învaţă să piardă şi este sincer. Şi din păcate, din idealismul lor îşi hrănesc orgoliul toţi cei care chipurile vor să iubească. De ce? Pentru că „vor să iubească”, adică îşi proiectează un fel de a fi al iubirii, trasează un plan şi o rezolvare în spaţiul unei persoane, iar aia poate fi oricine, e doar o chestie de logică şi de moment, înlocuieşti x cu y, scenariul e la fel, deci iubirea nu este alterată. În fapt, închipuirea, dorinţa, cum spunea Jose Ortega y Gasset, nu este trunchiată, iar butaforia astfel ajunge la rang de veneraţie.

Citeşte mai departe http://www.georgecolang.ro/2014/07/este-iubirea-o-forma-sofisticata-de-egoism/

Sapiosexual?

Ăsta e un concept interesant, cică ar exista persoane care se îndrăgostesc de inteligenţa altor persoane. Adică, nu tu domne aspect fizic, ci aforisme din Kant! Acum, să fim serioşi, câţi bărbaţi ar putea să iubească o persoană doar pentru felul în care arată? Poate că merge la femei, să zicem, dar să vezi un maimuţoi că alege citate în loc de sâni? Come on!

În plus, am observat o chestiune, caragialească aşa. Femeile care se consideră extrem de inteligente fug de bărbaţi inteligenţi pentru că vor să rămână în lumea lor, în bula lor de aer. În schimb, cele care sunt deschise cu adevărat, vor să înveţe mereu, nu sunt auto-suficiente, nu pocnesc a înţelepciune. O femeie frustrată o să caute mereu un bărbat ideal, însă într-un cabotin.

Cât despre bărbaţii care spun că nu se pot culca cu proaste, am văzut nişte bloggeri chipurile interesanţi, le vând o idee din Cioran, sexul este banal prin excelenţă. Animalele nu au nevoie de o academie să facă sex. Ba chiar, dacă stăm să ne gândim, nici nu suferă, trec la fapte. Omul post-modern e aşa de umflat, frustrat sexual, încât fără să facă apel la băutură nu poate să gesticuleze barbar. Câinele nu are nevoie de vin să se „căţelească”, mereu am iubit cuvântul acesta, trece la fapte. În schimb, omul post-modern, chipurile open-mind, receptiv, surclasat de filme şi virtual, uită să o scoată din pantaloni fără să tragă un joint.

Citeşte mai departe http://www.georgecolang.ro/2014/06/sapiosexual/