Femeia catalog

          Am observat că femeile sunt goale pe Facebook direct proporţional cu cât sunt de nemăritate. Cu cât sunt mai aproape, cu cât încep să pună mâna pe unul, cu atât încep să mai pună un maiou, un sacou, un ceva cât să le acopere ruşinea. Iar bărbaţii? Ăştia sunt la fel. Oricum nu mă interesează.

            Cele mai faine poze sunt acelea în care corpul este prezentat pe bucăţi. Când te duci la magazin, la fel, ai lactate, carne, legume, toate puse în sertare, frumos, pe căprării, cum spunem noi românii; cam aşa e şi aici, avem una bucată de fund, după care urmează sâni, picioare, şi ochi la final, pentru că femeile au citit în reviste că bărbaţii nu se uită prima oară la ochi, ci la sâni. A, şi toate sunt dulci, nu e una care să nu fie dulce acrişoară, de parcă bunul înseamnă numai zahăr. Eu unul vomit dacă e prea dulce, voi?

Citeşte mai departe acest articol. 

Minciuna în societate

Sistemul unei societăţi nu poate fi niciodată gândit în întregime. Nici măcar când este supus unor cercetări draconice. De ce? Pentru că societatea e o mare glumă. Nu vreau să fiu nihilist, să dărâm şi ultima fărâmă de încredere, dar se vede destul de clar din micile exemple zilnice. Să fim atenţi! Avem un caz în care un om îl ucide pe un altul. În mod direct, apar pe fir avocaţii, sofiştii, cum îi numesc eu, iar pe urmă judecătorul şi tot tărăboiul legat de anchetă, cu procurori, martori, etc. Nu este important să intrăm în amănunte legate de anchetă, mai important este să vedem cum se constituie cazul, cum se construieşte el pentru a fi pus în scenă. Care este rolul avocaţilor, dar şi al judecătorului? Este evident că, orice avocat al apărării, încearcă să-l “apare” pe clientul său, dincolo de vinovăţie, ori de nevinovăţie. Şi ce face sistemul? Sistemul permite şi întreţine o tradiţie în sine vicleană. Sub pretextul că orice om are nevoie de un ajutor, sistemul dă spirit şi legiferează trucul. Mai simplu spus, cu cât un avocat este mai agil, cu atât şansele vinovatului cresc. Este foarte important să vedem acest lucru. Ba chiar se impune să ne asumăm această încrengătură, doar plecăm de la premisa că suntem nevinovaţi, nu?

Citeşte acest articol în continuare pe ManLifestyleMagazine. 

Ce nu înţeleg femeile?

Este foarte greu să trasezi o linie, mai ales când toată lumea se preface şi nu vrea să arate cum stau de fapt lucrurile. Bărbaţii nu preferă femeile false, uleioase, cu nu ştiu ce sclipici pe buze şi pe piept. Le preferă pentru alte lucruri, de moment! Dar nu pentru ei! Ce nu înţeleg femeile? Că nu sunt mai puternice dacă înjură, ori dacă se umflă mai mult pe nişte tocuri, dacă sunt mai înalte sau mai cochete. Nici un bărbat, în sinea sa, nu vrea să aibă o femeie slinoasă lângă el, ci una naturală.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu zic că nu e bine să te îngrijeşti, ba chiar este recomandat, dar este o diferenţă “enormă” între a te spăla şi a te da cu parfum. Sunt lucruri total diferite. Naturaleţe nu înseamnă că trebuie să pari firavă, să ai codiţe şi să leşini la orice glumă stupidă, nu, dar nici să devii bărbat, să vorbeşti mai gros decât el, să-l întreci în “grobianism”. Am văzut femei pe care, sincer, nu le puteai separa de un bărbat, şi nu este vorba de aspectul fizic, ci de comportamentul specific bărbătesc. 

Citeşte continuarea acestui articol aici. 

Femeia viperă

Bărbatul are un avantaj şi un dezavantaj, acela de a fi puternic fizic. Însă, femeia viperă are avantajul de a se lăsă bătută, de a încerca cu orice manevre să beneficieze de statul ei de "neajutorat". Bărbatul maimuţoi, pe lângă faptul că are muşchi, mai are o altă problemă, nu prea poate să-şi controleze sentimentele şi pulsaţiile. Pe acest fapt mizează femeia viperă, care caută cu ardoare să fie victimă, să joace teatru ieftin, să se tăvălească în chinuri, proiectându-şi totul cu cea mai mare viclenie şi mârşăvie. Nu există nimic mai crud pe lume decât răzbunarea şi focul cu care se îmbracă femeia viperă. Şi când e vorba de femei - la fel gândeşte - pentru ea totul este doar mijloc şi dispreţ. Femeia viperă atacă bărbatul şi femeia "simplă" cu aceeaşi ferocitate cu care îşi seduce propria-i viaţă. 

Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

Isteria iPhone 5

            Nu pot să înţeleg de ce aşa de multă nebunie legată de iPhone? Chiar să se rezume totul la un telefon amărât? A picat netul, siturile au transmis în timpi "reali" promovarea şi conferinţa aferentă produsului. Oare umanitatea să nu mai înţeleagă că nu totul se rezumă la nişte jucării? Totul, dar absolut totul este doar marketing şi păpuşărie ieftină, de debara.

            Nu am văzut oameni care să se înghesuie la nu ştiu ce invenţie legată de medicină, de fapt nici nu am văzut indivizi interesaţi să caute lucruri cu adevărat revoluţionare. Toţi aşteaptă un telefon cu o cameră de filmat mai bună, cu câteva comenzi în plus, ori poate câteva butoane mai buclucaşe. Tentant este că lumea nu mai stă să citească cărţi, să se intereseze de unde vin sau cum se construiesc noutăţile, nu, toţi stau şi citesc manuale de utilizare ale gadgeturilor. Se spune că un gadget îţi uşurează muncă, că scopul lui ar fi tocmai acela de a ne elibera de toate. În schimb, totul este cât mai ascuns, cât mai bine înţesat, cusut cu aţă neagră, nimic nu este clar, ci cât se poate de abscons.

            Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.  

Critica raţiunii masculine

Nu! Nu e vorba de critica raţiunii pure a lui Kant, ci mai degrabă de modul în care îi privesc bărbaţii pe bărbaţi. Cum anume? Cu invidie? Nu! Cu mândrie şi poate un pic de dispreţ. Nici un bărbat nu-şi priveşte amicul ca pe un tovarăş, cum adesea se spune colocvial, îl priveşte ca un competitor. În ambiţia şi în fala de a cuprinde cât mai multe şi potenţiale victime feminine, bărbatul îşi corupe estetica eticii de buzunar; şi răsare perfid în ograda amicului doar pentru a sustrage ceea ce este mai important din punct de vedere pragmatic. Şi să fim serioşi, singurul lucru care contează pentru un bărbat este nebunia de pune mâna pe lucruri, femeia fiind de multe ori unul din acele lucruri, trofeul, cireaşa de pe tort. De aceea, mulţi şi pleacă după ce au ajuns acolo unde trebuie. Unde anume? Ştim cu toţii. 

Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

În lumea femeilor goale

Eram la cumpărături acum câteva zile când m-am trezit la standul unde erau aşezate cărţile. Nu ştiu cum fac, dar mereu când mă duc să-mi cumpăr de mâncare, ajung şi pe la cărţi. Evident, toată lumea răsfoieşte cărţile mirificului Cărtărescu, fapt ce m-a impulsionat, să-i spunem, pentru prima oară să pun mâna pe o carte de-a lui.

Am luat o carte şi am început să o răsfoiesc, iar întâmplarea a făcut să ajung tocmai la nişte rânduri edificatoare. Cărtărescu, în mirifica lui carte, vorbea despre telefoanele pe care le primea de la diverse admiratoare, dornice să-l apuce de guler pentru un interviu, muribunde şi sorbind a dorinţă, numai că în ziua cu pricina, se trezea la uşă cu un tip chel. Nu vreau să analizez mai mult pentru că nu vreau să vorbesc despre un autor care spune că s-a ratat ca autor. Vreau să ajung la problema dorinţei şi a iluziei.

Citeşte acest articol în continuare. 

Imposibilitatea de a scrie despre bărbaţi

Mi-am dat seama, zilele acestea, că este aproape imposibil să descrii bărbatul. Nu neapărat că ar fi vreun imens ocean, ci pentru că întâmplarea face să fiu şi eu bărbat.

Însă, dacă stau să mă gândesc, nu la fel se întâmplă şi cu femeile? Nu oare şi ele sunt dispuse să analizeze, să desfiinţeze fiecare victimă în parte, fiecare om venit din alte lumi?

Citeşte acest articol mai departe. 

Interviu cu George Colang - Portretul omului contemporan. Barbarul

INTERVIU CU GEORGE COLANG

Ce te-a făcut să devii scriitor? Cum ai început să scrii?A existat cineva care să te influenţeze în creaţia literară?

George Colang: Nu am ştiut întotdeauna că vreau să scriu, nu mă consider scriitor şi nici nu mi-am propus asta. Oamenii fără să vrei îţi pun etichete, îţi trasează un destin. Ceea ce ştiu eu acum, concret este că o să mor de foame din scris. Societatea actuală nu e coaptă, nu este suficient de demnă pentru a susţine un tânăr gânditor, scriitor. De aceea mulţi au ales drumul pervertirii, coruperii pentru a reuşi să supravieţuiască. Trebuie spus, înainte de toate că nevoile noastre primare, elementare ne sunt specifice şi dacă scriem cărţi, şi dacă jucăm la bursă.
Prin clasa a 12-a, când făceam filosofie, aveam tot felul de discuţii cu profesorul meu de la acea vreme, şi, la un moment dat a oprit discuţia şi m-a întrebat: cât din tine este tine? Întrebarea aceasta este, poate cea care m-a făcut să scriu cartea, mi-a rămas în minte şi m-a marcat şi acesta a fost motivul pentru care am urmat acest drum.

Ce ne poţi spune despre cartea ta Portretul omului contemporan: Barbarul?

George Colang: Cartea este un pic mai academică faţă de ceea ce sunt obişnuiţi să citească cei care-mi frecventează blogul; sunt 200 de cărţi la bibliografie, muncă de cercetare, traducere etc. Lansarea oficială va avea loc în toamnă, iar până la lansare cartea poate fi achiziţionată online. Am avut prilejul, norocul dar şi ghinionul totodată să fiu student la Facultatea de Filosofie, fapt ce m-a obligat să mă desprind un pic de realitate, dar eu gândesc că te rupi tocmai ca să o înţelegi mai bine, nu te rupi în sensul în care privesc oamenii de rând, în sensul ciudat, de inadaptat. Încercăm să înţelegem lumea, şi ca să o înţelegem trebuie să ne ascundem un pic de ea. Iar cartea cam asta încearcă să spună că vrem să stăpânim ceea ce nu poate fi prins în hainele inchiziţiei, vrem să corupem şi să înţelegem ceea ce este de neînţeles. Principiul cărţii este unul simplu: niciodată nu ne certăm pentru că nu ştim, ci pentru că ştim. În esenţă cam de aici apar toate problemele. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care oamenii să nu mai ştie, să fie exact ca maxima lui Socrate, care spunea: eu ştiu că nu ştiu nimic. E de fapt imperativul şi până la urmă punctul în care te surprinzi în sinceritatea ta de om. Aşa arată una dintre ideile cărţii, restul trebuie descoperite de cititori.

Citeşte mai departe. Dă click aici. 

Când suferim?

Cred că durerea cea mai dureroasă este cea la care te aştepţi. Se spune că lucrurile care te iau prin surprindere pot fi foarte plăcute sau, dimpotrivă, neplăcute, însă eu mă încăpăţânez să văd în durerea preconizată cel mai mare ocean. Poate că sună anost, dar atunci când ai posibilitatea reală să accesezi mirajul prevederii - şi mai ales să laşi totul să curgă - parcă şi mai adânc intră cuţitul în rană. De fiecare dată când am suferit cu adevărat a fost aşa, mereu am ştiut că o să sufăr, mereu am văzut, şi totuşi am sperat că o să pot schimba ceva. Evident, lucrurile nu au stat aşa.

            Citeşte mai departe.Dă click aici. 

Paradoxul iubirii

       Este acum la modă o carte intitulată ,,Paradoxul iubirii.“ Unele cărţi, parcă, sunt făcute să fie respinse din titlu, cel puţin pentru mine, pentru alţii se pare că toate-s bune şi frumoase. Acest titlu seamănă izbitor cu acel ,,De ce iubim femeile“ a lui Cărtărescu. Titlurile de genul acesta sunt puse parcă pentru a agăţa muşte. Nu există nicio noimă, şi nici măcar bun simţ pentru cititorul amărât.

       La Cărtărescu - cum am arătat într-un articol mai vechi - dacă iubeşti o femeie nu stai să te întrebi de ce o iubeşti, eşti prea preocupat să o iubeşti, să nu o pierzi, nu să găseşti iscoade ca să o arunci cât mai repede pe geam. La Pascal Bruckner, la fel. Evident că iubirea este paradoxală, este chiar fără de sens să foloseşti o asemenea sintagmă; este futil şi redundant! Ce cărţi valoroase avem în ziua de azi!

The Pretenders - Don't Get Me Wrong

De ce sunt bărbaţii infideli?

Există un mit printre oameni cum că bărbatul este mai virtuos aşa din fire, că orice ar fi este stăpân pe situaţie. Nimic mai greşit. M-am săturat să văd cum ne mişcăm printre nişte unghere, printre norme şi cutume obosite, de parcă viaţa ar fi trasată cu o riglă, un creion. Să încercăm să privim puţin mai mult, să nu ne mai lăsăm păcăliţi de tot felul de inepţii. De ce înşală bărbaţii mai mult? Ei bine, asta este întrebarea cea mai stupidă din toate câte sunt şi se poate rezolva cu o întrebare de bun simţ: Cu cine înşală bărbaţii? Păi, dacă bărbaţii sunt aşa de meschini şi rezolvă totul cu un fulg, cum de sunt ei mereu descoperiţi? Nu, oare aşa arată un truc femeiesc? Evident, bărbaţii înşală la fel cum o fac şi femeile, nu există o cantitate de înşelăciune şi de hoţie; suntem toţi o apă şi un pământ, ne fug ochii după toate şi după nimic şi uite aşa aşteptăm să vină marea peste noi. Citeşte articolul în continuare. Dă click aici. 

Tank Man

Un documentar găseşti aici.

Omul victimă

         Nu cred să existe mârşăvie mai mare decât aceea a omului victimă. Am crezut mereu în moralitatea modestă, în punctul de perfecţiune uman - un loc din care se vor fi desprins şi cele mai mari greşeli în ceea ce priveşte natura umană. Ne place să fim văzuţi cu ochi buni, de aceea oamenii sunt mereu buni, orice ar face, orice ar zice, ei sunt mereu oneşti şi umani. Însă, ce înseamnă a fi uman? Aproape că ne-a intrat în buzunar, în reflex să numim perfecţiunea ca fiind umană. De ce nu ar fi şi perfidia? De ce ar fi totul uman, bun, iar restul inuman şi rău? Nu vin toate de aici, din omul lovit de soartă, din mănunchiul orgolios?

          Cei mai periculoşi oameni nu sunt barbarii, cei care au inscripţionată pe frunte o urmă a durerii şi a sălbăticiunii. Nu! Cei mai periculoşi sunt timizii, ăia de nu ies niciodată în evidenţă, de afli doar cu lupa de ei. Nu există mârşăvie mai mare, nu există nimic pe lume mai urât şi mai odios decât falsa blândeţe a unor sofişti ce zâmbesc dulce. Prostul îţi dă în cap din prostie! Vulpea îţi dă în cap dintr-un motiv. Ba chiar îl împinge pe prost să atace. Chiar dacă vorbim de o cauză comună, de un final tragic, în care un om este terfelit la propriu, prostul nu ştie, el sare, se aruncă, în timp ce falsul altruist salivează şi proiectează. Crima plănuită este cu mult mai mult decât neştiinţa, orbirea de moment, impulsul visceral; ea arată cu adevărat cruzimea în toată sălbăticia ei, în toată goliciunea ei, iar răul cu adevărat rău este doar atunci când este plantat, când este aruncat, când este pus la dospit şi prefăcut în fapt. 

Speranţa moare ultima

          Am impresia că aşa arată dictonul nefericitului care îşi caută cu acurateţe o ultimă izbândă. Însă, dacă mă gândesc mai bine, nici nu ştiu ce ne ţine cu adevărat în viaţă. Dacă speranţa moare ultima, atunci realitatea apare prima, căci speranţa nu este nimic altceva decât o iscoadă, o iluzie, nu e nimic pavat pe ea, doar incertitudine şi fugă de concretul situaţiilor în care am fost aruncaţi. Şi atunci? Unde ajungem? Nu ajungem la una dintre cele mai cutremurătoare idei, că viaţa în ansamblu este întreţinută de o mare iluzie, minciună, că nimic nu este serios cu adevărat, poate doar ispita care ne face cu ochiul. Viaţa este minciună, şi de multe ori preferăm să o fentăm, iar în aceeaşi măsură să ne supărăm pe ea. Cu toate astea, noi nu vrem să fim păcăliţi, noi ne dorim doar să învingem, să ştim că am ales calea cea mai ispititoare.

            Spunem că ne dorim linişte, dar căutăm cu nesaţ să dansăm în miez de noapte, ţinem să ne furăm şi cele mai uşoare gânduri, chiar cu preţul de a trece dincolo de orice bariere, chiar şi de cele mai nalte-culmi, de cele mai ascuţite intenţii. Murim de foame, încercăm să fim perfecţi, să arătăm cum arată perfecţiunea, să avem buze frumoase, păr alunecos şi trup de fructe. Uităm de firavul ce stă pitit în noi şi ne avântăm pe drumuri nespuse, apuse, alunecoase, totul cu scopul de a strânge şi ultima pată de adevăr din noi, dar nu avem ce strânge, nu avem ce prinde, poate doar iluzia pe care am alimentat-o cu atâta nevoie şi deranj. Speranţa nu moare ultima, noi murim înaintea ei, noi ne căsăpim fiecare mişcare cu dispreţ şi totuşi cu un soi de reuşită. Omul, un ignorant cu ifose, un trişor într-o lume plină de trişori. 

Cartea mea

 Poţi comanda cartea înainte de lansare de aici. 

Sensul vieţii

           Mă fascinează să văd că nu există nici o noimă în viaţa de zi cu zi şi totuşi noi să o căutăm cu ardoare. Astăzi, la metrou, era o tipă care citea o carte cu un titlu de genul: ,,Omul în căutarea sensului vieţii". Pe loc mi-am spus că este o tâmpenie, să credem într-un sens anost al unei vieţi destul de anoste. Mă întorc la amicul Cioran, unde viaţa chiar nu are rost, şi orice căutare nu face decât să-ţi arate dezbinarea şi sihăstria suavă a deşertului. Însă, căutăm noi aşa cu patos încât să ne lăsăm furaţi de drum? Ori ne strecurăm cu totul într-o cadă plină cu ţepi, încât realitatea ne taie orizontul sublim de putrefacţie?

             Sensul vieţii nu există, nu are cum să existe, iar dacă există atunci îşi pierde tocmai temeiul, punctul său de armonie, ceea ce-l face să fie rafinat şi, în aceeaşi măsură, unic. Orice ar fi, să nu ne lăsăm vrăjiţi de iluzia asta a vieţii din care se nasc numai voinţe de clocotire, din care se sustrag numai munţi de creaţie. Suntem mult mai mici decât ne vine nouă să credem, iar de stăm să ne mânjim şi mai mult cu himere, nu facem decât să ne adâncim în propria noastră superficialitate. Totuşi, invers dacă privim, nu ar însemna să ne lăsăm purtaţi de deşert? Şi cum ar arăta o lume fără scopuri de atins? Heidegger s-ar îngropa cu teoria lui de-a binelea dacă am privi doar din spatele scopului, al limitei, al falsei peratologii, am cădea pradă delirului, şi astfel l-am înţelege pe Cioran. 

Portretul omului contemporan: Barbarul

Câteva detalii găseşti aici. 

Cartea poate fi comandată de aici.

Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de pe Pământ

            Am tot spus că există nişte lucruri care ne leagă, care ne ţin şi ne definesc ca gen. Femeile, chiar şi cele mai mari duşmance, când e vorba de o problemă ce ţine strict de feminitate, se ajută, se susţin, îşi sorb greutatea şi încearcă s-o scoată la capăt. Bărbaţii la fel! Însă, nu ţineam să ajung aici, să arăt că într-o anumită măsură suntem diferiţi, când se vede foarte uşor că aşa este, deşi genetic, anatomic lucrurile arată că suntem destul de apropiaţi.

            Bărbaţii vin din stele pentru că sunt idealişti, pentru că vor să corupă, să se joace cu prada, să fie una cu mijlocul. Femeile se joacă mai tot timpul, ele sunt, din punctul meu de vedere, singurele care chiar dansează şi sunt naturale. Bărbaţii sunt mai crispaţi, şi asta pentru că ei au o ţintă de atins, de cotropit. Pentru ei, femela este destin până ajung să pună mâna pe ea. Restul e doar utopie poetică şi încrâncenare artistică.

            Femeile sunt de pe pământ pentru că ele reprezintă viaţă, ele dau viaţă, ele fac posibil acest cerc vicios şi corupt. Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.