Voinţa de putere

            Articolul de faţă îşi propune să ofere o perspectivă cât mai cuprinzătoare a voinţei de putere. Privit din punctul de vedere al evoluţiei de ansamblu a istoriei culturii europene, Nietzsche reprezintă punctul de intersecţie al tuturor conceptelor fundamentale care alcătuiesc aparatul ultim al filosofiei. Este necesar să evidenţiez faptul că voinţa de putere apare ca sinteză a forţelor. Totodată, privită într-o manieră cât mai aproape de complet, voinţa de putere îşi găseşte sâmburele în mecanismul veşnicei reîntoarceri. În pofida oricărei tentaţii, lucrarea se învârte în jurul acestor aspecte. Ieşind puţin din cadrul lucrării, pot spune, fără nicio urmă de îndoială, că Nietzsche doreşte să ne împărtăşească, pe lângă marea sa înţelepciune filosofică, o trăire sufletească, un nucleu ce este creionat de limbaj, un cumul aproape obligatoriu de sentimente. Filosoful iese din tipare, nimiceşte, construieşte, doar pentru a ajunge la trăirea autentică. Astfel, orice formulare nietzscheană are, în cele din urmă, o pată de trăire, un amestec de înţelegere ce se contopeşte cu dansul însufleţirii.

            Voinţa de putere reprezintă dimensiunea omului creionat de nuanţa esenţei sale. Pe deasupra, voinţa deschide posibilitatea împlinirii libertăţii umane. Ea este jocul care înscăunează valoarea. Şi, la fel cum Eugen Fink accentua, voinţa de putere este caracteristică omului transformat. Fireşte, omul transformat este cel care făureşte jocul, el este cel care înfăptuieşte voinţa. În aceeaşi ordine de idei, descoperim copilul care riscă totul pentru a instaura noi valori. De aceea, omul astfel înfăţişat nu sesizează sensul lumii în care trăieşte. El nu se aruncă într-o lume deja înfăptuită, ci scoate la iveală caracterul potenţial care o cuprinde. Fără nici o îndoială, voinţa conferă şi cântăreşte greutatea tuturor justificărilor de ordin moral.

Dar cum mai poate fi percepută voinţa de putere? Este clar că voinţa de putere apare în acest concurs de împrejurări. Nu putem să percepem voinţa de putere ca element care nu posedă calitatea de a se preschimba. Ea este în orizontul timpului. O altă modalitate de a concepe estetica conceptului ne arată că instinctele noastre pot fi comune cu voinţa de putere. Altă perspectivă face din ea, aşa cum o vede şi Nietzsche: principiul vieţii.

            Jean-Luc Marion potenţează ideea conform căreia teologicul devine o valenţă a voinţei de putere. Deşi, în primă instanţă, această înfăţişare nu poate fi gândită, plecând şi de la ideea că Dumnezeu este cel care conferă esenţa iubirii, ajungem tocmai la acea perspectivă, care ne permite să privim acest nod care leagă voinţa de putere de orice structură divină; astfel, divinul îşi găseşte sămânţa care deschide acel mecanism prin care Dumnezeu poate fi închipuit ca stare, ca punct, ca răscruce ce îndeplineşte starea voinţei de putere. Sub masca acestei desfăşurări, ni se dezvăluie voinţa de putere. Dacă lucrurile stau aşa, şi divinul dispare sub umbra voinţei de putere, atunci avem o lume în care dăinuie Zeul socotit ca voinţă de putere. Acest fapt evidenţiează metafizic structura care ne scoate la iveală, importanţa voinţei de putere indisolubil legată de eterna reîntoarcere a aceluiaşi.

            Marin Aiftincă priveşte voinţa de putere în felul următor: ,,Voinţa de putere, aşa cum apare în concepţia lui Nietzsche, are o dublă semnificaţie. Mai întâi, una ontologică, întrucât voinţa de putere constituie o forţă afirmativă intrinsecă existenţei în ansamblul ei. Există, apoi, o semnificaţie umană care arată că voinţa de putere constituie expresia întregii vieţi instinctuale şi reprezintă manifestarea ramificată, în plan intern, a unei forme fundamentale şi unice a voinţei de putere, care acţionează la nivelul existenţei.ʼʼ După cum vom vedea, tabloul voinţei de putere se învarte în jurul acestor perspective.

            Prin voinţă de putere, Gilles Deleuze înţelege acel ansamblu de forţe care antrenează mecanismul eternei reîntoarceri. În acelaşi timp, însă, voinţa de putere – deşi are în vedere forţa – trebuie privită ca o complinire a acesteia. Din nou putem spune că voinţa de putere ţine şi de interiorul forţei. Esenţa forţei rezidă în diferenţa de cantitate pe care o posedă în raport cu alte forţe. În această diferenţă a forţei se poate exprima simultan şi calitatea. Ori, acest indefinit raport ne duce cu gândul la un prim element genealogic care ne scoate la lumina voinţa de putere. Astfel definită, voinţa de putere reprezintă acel punct propulsator care ne arată, totodată, caracterul distinctiv şi genetic al forţei. Pentru o abordare dacă nu exhaustivă, cel puţin suficientă, voi recurge la cuvintele lui Deleuze: ,,Voinţa de putere este elementul din care derivă în acelaşi timp diferenţa de cantitate a forţelor aflate în raport şi calitatea care, în cadrul acestui raport, revine fiecărei forţe în parte. Voinţa de putere îşi dezvăluie aici natura: este principiu pentru sinteza forţelor.ʼʼ Argumenetele pe care le aduce Deleuze, în decorul acestei ipoteze, scot la iveală faptul că operaţia forţelor are în vedere temporalitatea. De aici, ajungem şi la eterna reîntoarcere ce reprezintă pentru autorul francez acel sistem de forţe care antrenează şi evidenţiază – voinţa de putere. Important de notat este faptul că voinţa de putere sau, mai bine zis, caracterul ei, ţine de o anumită poziţie care-i permite să se renegocieze perpetuum. Astfel, atunci când avem în vedere voinţa de putere, trebuie, înainte de toate, să luăm în calcul cantitatea, calitatea forţelor, chiar şi forţele în sine. Însă, acest lucru nu înseamnă că mecanismul ei este modelat complet de aceste forţe. Punctul forte al voinţei de putere este tocmai acest mod de a se modela și de a se proiecta în afara forţelor. Deci, înainte de toate, trebuie să avem în vedere caracterul ineluctabil al voinţei de putere. Iar în măsură în care percepem acest mecanism, putem să distingem cât se poate de limpid între voinţă de putere şi forţă. Este important să vedem astfel lucrurile, căci, dacă nu am face aceasta, am cădea în interpretarea mecanicistă. În aceeaşi ordine de idei, am scăpa perspectiva metafizică a întregului raport: voinţă de putere - eternă reîntoarcere. Prin forţă înţelegem un lucru triumfător, căci aceasta posedă calitatea de a putea. În schimb, voinţa posedă calitatea de a vrea. Între două forţe va exista mereu o legătură, iar echilibrul dintre acestea va fi mereu caracterizat de un context în care există o forţă dominatoare şi o forţă dominantă. După cum ştim, raportul forţelor trimite la o dublă roditură care are ca scop negocierea între calitatea şi cantitatea forţelor. De aceea, forţele, prin ele însele, nu ajung să satisfacă toate condiţiile necesare pentru a instaura mecanismul puterii. Şi atunci, voinţa de putere apare ca element originar, ca punct genealogic, ce susţine întreaga încrengătură a forţelor. Dar, în măsura în care realizează aceast nod, voinţa este şi sinteză a forţelor. Important este faptul că, sub acest raport dintre două forţe, mereu va exista o forţă care va fi indisolubil legată de voinţa de putere. La fel, tot din voinţă de putere, o forţă poate pieri sau câştiga în lupta cu o altă forţă. Deci, putem descoperi voinţa de putere sub forma unui dublu aspect – ca element primordial al forţei şi ca principiu selectiv al forţelor. Urmărind această idee, Gilles Deleuze premite că Nietzsche înţelegea prin sinteza forţelor – eterna reîntoarcere a aceluiaşi. Ca urmare, principiul sintezei, voinţa de putere, era acel element care stabilea cadrul prin care forţele aveau să se desfăşoare.

            După cum am văzut, jocul stabilit de Nietzsche în jurul voinţei de putere lasă parcă şi mai nepătrunsă problema, căci mecanismul, aşa cum este subliniat, ne obligăm să trecem dincolo de limite, ne forţează să intrăm în lumea sa, să parcurge cu ochii sufletului, şi nu ai minţii, tot acest demers. Chiar modul său de a scrie, de a filosofa, ne constrânge să afirmăm că temele sale prefigurau oarecum o depăşire. Învârtindu-ne în dansul eternei reîntoarceri, ajungem să parcurgem şi voinţa de putere ca unică şi supremă deschidere a omului superior. Acesta este omul care are o conştiinţă critică, care se aruncă în golul devenirii prin voinţă de putere. Totalitatea feţelor eternei reîntoarceri determină, în ultimă instanţă, Supraomul. Toată această asociere conduce la o anumită înţelegere a timpului. În planul adevărului, eterna reîntoarcere, voinţa, adevărul, devenirea, creaţia, nihilismul, ne indică clipa ca stăpânire a eternului. În formulările răvaşe ale lui Nietzsche cu privire la voinţă: „[n]u satisfacerea voinţei este cauza plăcerii (vreau să combat în mod special această teorie cu totul superficială – absurdă falsificare de monedă psihologică a lucrurilor celor mai importante), ci faptul că voinţa tinde mereu să meargă înainte şi să pună întotdeauna stăpânire pe ceea ce îi stă în drum. Senzaţia plăcerii se află tocmai în nesatisfacţia voinţei, în faptul că, fără un opozant şi o rezistenţă, nu poate ajunge la satisfacţie - «Omul fericit »: un ideal de turmă.“

            Heidegger înţelege prin voinţa de putere „o aspiraţie către posibilitatea exercitării forţei, o aspiraţie către posedarea puterii.“ Plecând de aici, descoperim, mai exact, că voinţa nu este puterea, ci este acel impuls care organizează puterea. Însă, Martin Heidegger, pe linia lui Nietzsche, afirmă, în cele din urmă, că voinţa de putere trebuie gândită în termeni psihologici. Acest lucru este scos la iveală de Nietzsche în Dincolo de Bine şi de Rău – psihologia trebuie concepută ca „morfologie şi genetică a voinţei de putere – iată o idee care nu i-a trecut nimănui prin cap – în măsura în care ne este îngăduit să ghicim din toate cele câte s-au scris până acum şi ceea ce a fost trecut sub tăcere. Puterea prejudecăţilor morale a impregnat profund sfera spiritualităţii pure, în aparenţă sfera cea mai rece şi mai lipsită de idei preconcepute - exercitând bineînţeles o acţiune vătămătoare, paralizantă, orbitoare, deformantă.“ Din toată vâltoarea întreprinsă, lăsând aspectul psihologic deoparte, trebuie să avem în vedere caracterul voinţei de putere care este, mai mult decât orice, metafizic. Acesta derivă din complexitatea fiinţării care se raportează la fiinţă prin voinţa de putere. Însă, dubitativ, pot spune, caracterul voinţei de putere derivă şi din nebuloasa nihilistă. În Genealogia Moralei, Nietzsche afirmă următoarele: ,,Omul, animalul cel mai viteaz şi mai obişnuit cu suferinţa, nu neagă suferinţa în sine; o doreşte, o caută singur, cu condiţia de a i se arăta sensul ei, cauza ei. Lipsa de sens a suferinţei, şi nu suferinţa, a fost blestemul care a apăsat până acum omenirea – iar idealul ascetic îi oferea un sens! […] Interpretarea a adus neîndoielnic cu sine o nouă suferinţă, mai adâncă, mai lăuntrică, mai otrăvită şi măcinatoare de viaţă: a pus orice suferinţă sub semnul vinei… Dar, în pofida tuturor acestor lucruri, omul era salvat, avea un sens, nu mai era o frunză bătută de vânt, o minge a nonsensului, a ,,fără-de-sensuluiʼʼ-ului, putea, de acum înainte, să vrea ceva – deocamdată indiferent cum, cu ce şi pentru ce: voinţa însăşi era salvată. Este însă cu neputinţă de ascuns ce anume exprimă această voinţă căreia idealul ascetic i-a imprimat direcţia: această ură împotriva a ceea ce este omenesc, mai multă încă, faţă de animalic şi chiar mai multă față de materie, această oroare faţă de simţuri, faţă de raţiunea însăşi, în faţa fericirii şi a frumuseţii, această dorinţă de a fugi de tot ce este aparenţă, schimbare, devenire, moarte, dor, dorinţă, chiar – toate laolaltă înseamnă, să îndrăznim a înţelege acest lucru, o voinţă de neant, o silă de viaţă, o răzvrătire împotriva condiţiilor fundamentale ale vieţii, dar este şi rămâne o voinţă!...Şi mai spun o dată în încheiere ceea ce am spus la început: omul preferă să vrea neantul decât să nu vrea deloc.“

În lumina acestor cuvinte, Nietzsche dezleagă un nod care are ca unic scop evidenţierea tuturor valenţelor lovite de concret. Tocmai dorinţa şi conştientizarea răului ne aruncă în faţa voinţei de putere. Propulasaţi în conştientizare, descoperim esenţa eternităţii care se naşte în perimetrul voinţei de putere. Prin eterna reîntoarcere a aceluiaşi dezvelim toate aspectele fiinţei selective: „Eternitatea nu este altă calitate a devenirii, ci negaţia ei. Atât de mult se modifică tonalitatea şi înclinarea sufletului nostru de câte ori realizăm accesul eternităţii, încât argumentul psihologic devine central în stabilirea ireductibilităţii devenirii şi a veşniciei. Omul este într-un fel când trăieşte în trecerea lucrurilor şi într-alt fel când „trăieşte“ dincolo de trecere şi de lucruri. Sunt doi oameni în el. Căci acesta e rezultatul luptei dintre veşnicie şi devenire în fiinţa omenească: o împarte în două şi-i fixează în ambele jumătăţi câte un centru de greutate. Din această dezbinare se naşte ireparabilul uman.ʼʼ Această caracterizare inefabilă, în primă instanţă, ne relevă antinomic şi genuin natura umană. Cioran o descoperă, la fel ca şi Nietzsche, apelând la aspectul psihologic al voinţei, dar şi al eternei reîntoarceri: ,,Din punct de vedere psihologic, conceptul „cauză“ reprezintă sentimentul nostru de putere cu privire la aşa-numita voliţiune – conceptul nostru de „efect“, superstiţia că acest sentiment de putere ar fi însăşi puterea ce mişcă… […] Voinţa acumulării de forţă este specifică pentru fenomenul vieţii, pentru nutriţie, reproducere, ereditate – pentru societate, stat, moravuri, autoritate.“ Consideraţiile ce urmează, cât şi cele ce au fost expuse mai devreme, nu fac decât să întregească perspectiva lui Heidegger prin care voinţa de putere reprezintă caracterul fundamental al vieţii. Într-un anume sens, viaţa este legată de fiinţă care, la rândul ei, trece prin focurile voinţei de putere. Esenţial la nivelul acestui discurs este faptul de a delimita porunca de voinţă. Plecând de la această idee, trebuie să avem în vedere că în însăşi esenţa voinţei de putere se găseşte porunca. În măsura în care problema este situată astfel, admitem clar că voinţa nu este poruncă. Acest cadru angajează puterea ca element esenţial în zugrăvirea voinţei de putere. Deci, nici puterea nu este voinţă. Putem să discutăm despre o esenţă a voinţei, care este puterea, şi invers, dar nu putem să afirmăm că cele două forţe au aceeaşi valoare de străpungere. Practic, avem un joc cu două elemente distincte care se combină cu scopul de a atinge un ţel mai înalt. Ele sunt importante în măsura în care se separă unele de altele prin însăşi esenţa lor care le strânge – voinţa de putere. Dacă am situat astfel problema, atunci consimţim şi că ele nu se combină la propriu. Ceea ce le leagă este şi ceea ce le dezbină. Puterea se depăşeşte pe sine prin poruncă, nu prin voinţă. Într-adevăr, şi chiar mai mult, ansamblul însuşirilor fundamentale ale puterii se află descoperit în mişcare, căci numai aşa se autodepăşeşte. În toată această babilonie conceptuală ni se dezvăluie viaţa, care este vie. Astfel, tot ceea ce este viu este voinţă de creştere, iar tot ceea ce este putred şi caracterizat de conservare este o negaţie a vieţii.

            Cu toate acestea, spune Heidegger, voinţa de putere se îmbină cu tot felul de forţe profilactice, care totodată devin făuritoare de noi căi de voinţă. În măsura în care ele reprezintă nucleul vieţii şi, deci, a omului, ajungem la o concluzie ce ţine şi de natura devenirii. Tot acest mecanism antrenează, în cele din urmă, jocul valorilor instiuite de voinţa de putere prin devenire. Heidegger vede, astfel, în această condiţie, aceea posibilitate care deschide lumea proiectului. Ca aspect metafizic, gândirea voinţei de putere se reduce la valoare. Valorile au semnificaţie, privind din această perspectivă, doar dacă se raportează la educaţie. Această educaţie trebuie privită istoric, căci ea derivă din acele personalităţi care o concep şi o întregesc. De altminteri, educaţia are rol de modelare şi de transmitere. Astfel, apare voinţa care făureşte universul personalităţilor. De aceea, singurul care gândeşte şi care are posibilitatea de a deschide şi de a întemeia valori este subiectul. Argumentele pe care le aduce Heidegger evidenţiază aspectul subiectiv al voinţei de putere. Prin urmare, acest ansamblu metafizic are ca scop, în accepţiunea lui Heidegger, descoperirea valorilor care deschid lanţul luării de decizii pe calea ierarhizării.

*Cred ca avem cuvinte sterse

Marin Aiftincă, Fiinţă şi Valoare, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, p. 56.

Gilles Deleuze, Nietzsche şi Filosofia, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, p. 60.

Organizarea forţelor este bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare; îmbinare a două sau a mai multor elemente care pot forma un cadru general proiectiv în care se desfăşoară jocul voinţei de putere.

Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 84.

Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 23.

Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 35.

Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei, Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 188 – 189.

Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 91.

Friedrich Nietzsche, Voinţă de putere, Editura Aion, 1999, p. 443.

Despre deşert

    

     În lumea noastră acidă naştem la tot pasul noi comori. Poate că este natural să depăşim accentul tragic al cotidianului făcând apel la vis. Îmbrăţisăm dorinţa, o naştem precum cerul înstelat şi ne certăm cu ea. Ne desfăşurăm în acest palimpsest ideal şi ne jucăm. Poate că viaţa însăşi este o dorinţă ce aşteaptă să ne înşele. De fapt, aşa face, ne omoară la propriu cu simplul fapt că există în noi. Platon se juca cu lumea ideală şi deschidea noi portiţe. Noi, acum, suntem aruncaţi în lumea lui. Iubim idealul mai mult ca pe propria noastră certitudine. Avem dogme şi religii, caste şi partide. Totul pentru nimic. O luptă oarbă ce-şi propune să ne ghideze prin lume. Am ajuns să iubim iubirea. 

Ultima clipa

    Am secătuit în adâncul meu şi te-am găsit pe tine. Cel care cerşeşte mai mult este cel care plânge cel mai mult. O să zâmbesc plângând, răninându-mă cu lacrimile mele. De ce lacrimile au darul de a ne face să zâmbim? La fel cum pianul mă împiedică să găsesc paloarea iubirii, tu nu mă laşi să ascult tăcerea muzicii. Aşa că acum o să ne împletim răninându-ne, jucându-ne cu noi, cu darul de a ne mutila unul pe altul. Un dans ce stinge negreşit corporalitatea nevoilor noastre. Te scriu pe tine, te desenez aşa cum numai tu ai putea să o faci: trăind!

*Cred că avem cuvinte şterse…

Photography from a beginner's perspective

Foto de Lucian Filip




























Copyright by Lucian Filip
http://lucianfilip.wordpress.com/
http://lucianimago.blogspot.com/

Un ultim reper

     Sumbru, pitit, ocolit de apatie, mă scufund în patul cenuşii dezgolite de timp. Sămăluiesc clipa, o transform în eternitate şi o arunc în trecutul feţei mele. Tânjesc după enigma ce mă înveleşte şi sper la o lume nouă în care nu mai există tăcere. Acum toţi tac prin însăşi locvacitatea lor. Am ofilit în concretul zilelor mele. Tocmai această conştientizare mă propulsează în foc, în tot ceea ce mă condamnă să mă arunc, să-mi deschid lumea. Calea este voinţa de putere, iar conştientizarea este jocul forţelor care mă lasă purtat de un val ascuns ce-mi dezveleşte din când în când natura Supraomului cabalistic. Acest tâlc prin care mă rostogolesc şi prin care dezvălui esenţa lumii mele este firul eternei reîntoarceri a aceluiaşi.*

*Sintagmă ce înglobează conceptele fundamentale ale lui F. Nietzsche

Goo Goo Dolls - Black Balloon
Vezi mai multe video din Muzica

Perspective

Foto de Tau Alexandru Cezar












Copyrighted by Alex Tau
http://badorgood.com/membri/waaaaacko

Lampa

      Am în faţă o pagină albă şi speranţa că o să mă ducă la mine. De fiecare dată mă văd pus în situaţia de a fi cu mine, cu ceea ce nu mă lasă să mă redefinesc. De fapt, privind de sus în jos, pot spune că omul este o veşnică refulare. Fugim spre un mare gol ce îşi propune să ne arunce într-un mare nimic. Din dorinţa de a avea tot timpul ceva palpabil, de a răsturna valori şi de a corupe, omul uită că este doar un animal. Şi, sincer acum, de ce ne-ar fi ruşine? Chiar empiric, aproape de fiecare dată o vedem în faţa noastră, lumea aşa cum este ea de fapt… În spatele poveştilor care ne acoperă ochii stă adevărul, cel care se lasă aşa greu de atins. De ce greşim? De ce ucidem? De ce înşelăm? Nu oare pentru că ne este dat să fim aşa? Există animale care se camuflează doar pentru a ucide cu sânge rece. Nu asta facem şi noi? Nu ne uităm în fiecare zi la noi în oglindă, nu ne vedem în fiecare zi victimele, nu seducem doar de dragul de a seduce, nu ucidem cu un zâmbet sau cu o rimă? O facem şi o facem mult mai bine ca fraţii noştri şobolanii care, apropo, pot sa fie monogami. Poate că au auzit şi ei de creştinism. 

In oglinda

Articol scris de Ilana.

      Iubește-i pe ceilalți ca pe tine însuți. Dar dacă pe tine nu te iubești ce faci? Un mediu bolnav, un mediu nesănătos... un mediu cât se poate de steril. E o lume a contrastelor și cu cât albul se distanțează mai mult de negru, cu atât iubim sau urâm mai mult ceea ce nu avem respectiv ceea ce deținem.

Totu se învârte în jurul unei singure axe, o axă care ne permite nouă să existăm, o axă pentru care mulți au murit. Trăim cu sabia în mână și murim împiedicându-ne și căzând în ea!

Sunt Ilana Ghideon Brandșteter, femeia care a renunțat la confortul prezentului pentru un act de caritate, zice ea. Sunt Ilana care nu s-a putut niciodată desprinde de trecut.

Câteodată e nevoie și de puțină introspecție. Și debutul are loc în fața unei oglinzi. Mă așez în fața ei și am impresia că văd pe cineva în spate. Mă întorc. Surpriză! Pare că sunt eu, e doar o altă oglindă. Par din ce în ce mai mică, din ce în ce mai departe. Fiecare oglindă e un zid, o graniță, o treaptă a evoluției, o etapă prin care am trecut. Abia în ultima sunt eu.

Îmi aduc aminte tot, fiecare cuvânt rostit, fiecare sărut, fiecare atingere care m-a făcut să mă simt iubită, chiar dacă nu eram. Fiecare melodie este atribuită unei senzații, unui chip, unui nume. Fiecare loc în care mă reîntorc este un cuțit primit pe la spate.

Paginile citite erau lumi noi ale căror porți erau întredeschise. Ca un copil care trage cu ochiul în dormitorul părinților, am citit lacomă fiecare filă, întorcând-o încet, să nu își dea ei seama că sunt acolo, să nu mă priveze de spectacolul lugubru care mă atrage ca un magnet. Sunt neputincioasă în fața unei cărți, pune stăpânire pe mine.

Paginile scorojite ale unui jurnal, coperta roasă de timp, praful depus. Nu, nu sunt mărci că timpul a trecut, nu sunt mărci ale faptului că nu mi-am recitit prostul roman. Sunt mărci indezirabile care stau și pe pielea mea. Sunt un jurnal cu pagini scorojite, coperta mi-e roasă de timp, praful s-a depus și nu am de gând să-l șterg. Asta sunt!

Sunt Radu, care m-a făcut să vreau să renunțe la tot, dar care nu a avut răbdare ca să o fac.

Sunt Alin, care m-a mințit 3 ani de zile.

Sunt Cristian, care era gelos, posesiv dar care mă iubea. Poate singurul care a făcut-o, singurul care a știu să mă aducă înapoi.

Sunt X, care m-a făcut una cu pământul.

Sunt Mihai, care era supus, copilăros.

Sunt Alex, care a scos dintr-o cutie lucruri minunate pentru a face loc speranței.

Sunt Superman, care vrea să salveze situația.

Sunt o melodramădie pe repeat. Greșesc nu pentru că a greși e omenește, nu pentru a învăța din greșeli... greșesc pentru că îmi place pedeapsa. Și pentru că după ceartă și pedeapsă împăcarea e totdeauna mai dulce. E un război pe care trebuie să-l câștig.

M-am antrenat îndelung, am folosit toate armele, am asediat spitale și am pus mamele să poarte pe umeri capetele copiilor. Am obligat tații să-și vadă fiicele fiind violate. Mi-am eliberat sclavii pentru a-i împușca pe la spate. N-am jucat corect. Pentru că nu aveam siguranța că dușmanul o va face. Am vrut să fiu cu un pas înainte, atacul e cea mai bună apărare.

Sunt Alexandra, fata care se ascunde sub numele de Ilana Ghideon Brandșteter, pentru liniștea ei interioară, căutând scuze, căutând să evite remușcări. Scriu, citesc ce am scris și încerc să mă mint că nu eu am scris. Cuvintele sunt ale Ilanei, amintirile și gândurile sunt ale mele.

Eu sunt fata care vroia să fie o păpușă adevărată.

http://oglinzi-paralele.blogspot.com

Copyrighted by Ilana

Un gram de sinceritate

         Astăzi am alergat. Mi-am lepădat inconsecvenţele minţii mele. Mi-am ascuns tot ceea ce era de ascuns şi m-am lăsat condus de vântul cenuşiu. Mă gândesc dacă cuvintele au sens, căci ele, la fel cum limpezesc lucrurile, tot la fel de uşor le pot ascunde. Există, oare, un stâlp la care să ne raportăm cu adevărat sau chiar suntem nişte marionete aruncate în jocul societăţii? Am ajuns să cred că mă identific cu o cutie de Cola sau, poate, cu un sacou. De altfel, este uşor în ziua de azi să faci portretul cuiva, să-l vezi ca prieten, duşman, client, consumator etc. Repere, de parcă totul este scris în stele. Aproape de fiecare dată ştim cum să procedăm, avem răspunsuri şi nu numai, avem şi soluţii. Totul este uşor, nimic nu este greu. Oare? Şi atunci, ce ne frământă? Pe lângă faptul că ustensilele din ziua de azi, în loc să ne uşureze modul de viaţă, ni-l aglomerază cu tot felul de teorii inutile. Cum să ţii butonul, cum să deschizi fereastra, tot felul de premise obscure care învelesc în negru ceea ce ar trebui să nu ne intereseze din start. Mai avem timp de noi? Mai avem timp să visăm sau şi visul costă in ziua de azi? Dar, am rămas datori cu ceva, este timpul să deschidem ochii, să ne trezim din coşmarul care ne paşte în fiecare zi, este timpul să visăm, este timpul să ne recunoaştem greşelile, să nu mai vrem orgoliul ca esenţă ce ne defineşte, să nu ne mai hăituim. În fond, toţi căutăm un gram de fericire în drumul nostru spre moarte. Dacă avem ceva în comun, atunci acel ceva nu este o sticlă de Cola, ci moartea. Dacă vrem cu adevărat să trăim, atunci trebuie să înţelegem că miza este aici, şi nu dincolo. Trebuie să punem degetul pe rană, eventual să apasăm mai tare, să înfingem cuţitul în tot ceea ce este mai puţin plăcut, totul pentru a ajunge la noi, căci miza acestei nefericite fericite vieţi este viaţa ca scop în sine, cea mundană, nu ideală. Idealul îşi găseşte obârşia în nevoile noastre, el reprezintă voinţa noastră slabă, frica noastră de singurătate, de ceea ce este obscur şi tainic, de ceea ce nu este aproape, palpabil. Astfel, poate că repet, dar este important să înţelegem că viaţa este a noastră, şi nu idealul, cel care ne ascunde ceea ce avem în faţă..

Desenul ei

Copyright by Lora

Destin?

     
       Fiecare om în parte porneşte de la el. Aproape de fiecare dată, când suntem puşi în faţa unei situaţii, ne gândim la propriul nostru. Şi, totuşi, nu este nimic problematic în această schemă pentru că este normal să fie aşa. Orice posibilitate de afirmare presupune omul ca asumare de sine şi întoarcere către sine. De aceea, în toată elasticitatea vieţii, omul se lasă cuprins de nevoile sale personale şi, deci, de posibilitatea conflictuală ce derivă din lupta cu nevoile celorlalţi. Avem un câmp de bătălie comun care presupune o renegociere de şanse. Astfel, după ce am convenit că nevoile sunt principala atracţie care-l antrenează pe om să facă tot felul de compromisuri, trebuie să specificăm că acele compromisuri îşi găsesc rostul doar în elasticitatea vieţii, în concursul de împrejurări în care a fost aruncat. Totodată, trebuie să menţionez că nu putem să vorbim de conjunctură atâta timp cât noi credem în destin. Orice împletitură cabalistică neagă existenţa destinului. În aceeaşi ordine, destinul, cu toată încărcătura sa care presupune ca cineva să arunce zarurile pentru tine, nu poate să se manifeste într-o lume în care domneşte dansul conjuctural. Însă, ce se poate întâmpla? În viaţa omului, destinul poate să fie mimat, poate să apară ca o mască care acoperă neştiinţa sau chiar prostia noastră. Destinul nu există pentru că nu are cum să existe, el reprezintă forma utopică a voinţei celor slabi, care dau vina pe mână lui Dumnezeu sau care îşi neagă existenţa pentru că nu sunt în stare să-şi strângă viaţa în propriile mâini. Orice nereuşită aproape că este atacată cu simfonia destinului: Aşa a fost să fie. Orice reuşită care apare din lanţul conjuctural este adusă în prim plan şi servită pe tavă cu fală şi trufie, ca şi cum, din umbră, cineva ne ghidează. Mai mult decât atât, omul slab construieşte şi sfinţeşte o lume în care persistă neputinţa. Frica de noi înşine, de faptul că nu putem să ajungem la noi, este cea care ghidează destinul, este cea care menţine în viaţă un sistem ridicol. Nu este vorba de angoasă aici, ci de frică pur şi simplu: frica pricinuită de nevoile noastre, de faptul că cineva ne pândeşte la tot colţul ca să ne vândă ceva nou, de eşecurile cotidiene, care implică lumea şi familia, toţi cei care ţin la noi şi care ne iubesc, frica de dezamăgire sau chiar frica de prostia noastră. Tabloul ar fi complet dacă am afla necunoscuta şi, cum aceasta se lasă greu de găsit, dăm vina pe destin, el fiind singurul jucător care poate să joace rolul pe care ni l-am asumat la naştere, şi anume, să trăim. Cu toate acestea, viaţa pentru omul slab se lasă mai uşor de trăit, orice om care nu-şi pune întrebări este în esenţă ridicol.

THE OTHER SIDE

Articol scris de bunul meu prieten- Mihnea Dimitrie Calin.

        De-a lungul timpului, oamenii au incercat sa exploreze universul. Au descoperit puncte de reper pe care ulterior le-au transformat in puncte puncte… si au adaugat in spatiul lasat liber sentimente si valori prin intermediul carora sa si-l aduca aproape. La indemana. Pe orizontala si pe verticala, ca si cum fiecare dimensiune a noastra este o mostra de individuatie. Mintea lor, slobozita deasupra oceanului de semnificatii latente si a adancimilor stinghere, s-a hotarat a boteza adamic universul drept al sau. Pentru ca, la limita, ceea ce este in interiorul nostru este mult mai interesant decat ceea ce se afla in afara.

Ce se intampla insa cand globul de sticla astfel constituit al acestei utopii se prabuseste dincolo de orice salvare posibila? Realitatea fortata a clipei, antrenand in distrugerea sa eradicarea oricaror repere, intr-un efect domino al carui limita este nihilismul ultim, va duce in cele din urma omul intr-un spatiu de dincolo de sine pentru a se putea contempla in lipsa adaugirilor artificiale. Caci orice constructie de lume nu este nicidecum doar o decupare, ci totodata o corelare. Sa presupunem asadar ca individul x, in absolutul instinctului sau de conservare, suspenda orice sursa potentiala de disperare din spectrul realitatii proprii. Insa simpla menire a unui gol este aceea de a se construi ceva pe ruinele sale. Cu alte cuvinte, realitatea trebuie peticita, adusa-impreuna in sensul unor limite stabile, iar acest fapt nu poate fi decat produsul unei minciuni artistice. Cream estetic pentru ca suntem dependenti de sens, pentru ca aceasta peticire a realului transat si despicat “merita” la randul sau o turnare in forme. Asistam asadar la o veritabila “operatie estetica”, uneori realizata genial, alteori cu lipsuri evidente. Insa cum “beauty is in the eye of the beholder”, ceea ce conteaza in acest proces este cel mai adesea perspicacitatea celorlalti. Avem nevoie de oameni slabi in perceptie pentru a ne ascunde crima. Cadavrul realitatii, parfumat si rujat, cu peruca de judecator si insigna de serif, sandale post-moderne si poseta roz, va fi admirat ca statuie de catre fani frenetici cumparandu-si de la souvenir shop doza de mediocritate voluntara. In acest fel, scapam nu doar de un dosar penal metafizic, ci totodata de scarboasa activitate de a a ascunde cadavrul, deplasandu-ne inspre cele mai apropiate limite ale lumii si aruncandu-l peste bord.

Cadavrul va fi probabil gasit intr-o pivnita din Franta de catre un individ numit Andronicus care va trage concluzia ca este cadavrul lui Aristotel. Si asa toate cunostintele umane vor capata un punct originar comun, cel putin in perceptia filosofica clasica. Avem nevoie sa stim despre plante? Sa-l intrebam pe filosoful grec. Despre cer? Exista o carte si despre asta. Problemele fizice si metafizice sunt la randul lor rezolvabile. Avem nevoie de Dumnezeu, fiind obositi sa ne tot plangem ridurile si bataturile in oglinda? “It’s doable, my lord”. Cadavrul realitatii este reanimat artificial de fiecare data cand avem nevoie de ceva ce transcende dificultatea mecanica a unei pietre sau a unui desfacator de conserve. Prin respiratie gura la gura, sau cu ajutorul aparatelor. Dupa care un cineva cu nume aleatoriu, sa-I spunem Ion, va scuipa in san cu batul in mana si ii va da una la cap, sa nu I se urce. In cele din urma paramedicii se vor transforma in gropari si din nou lumea plata a Inchizitiei si nonsensului va slobozi peste marginile sale un corp. Viata va continua de-a lungul paradigmei fericirii, cu Dionisos neintelesul band din cupa prostiei si devenind rob al propriei betii. O betie ce va dansa mediocru, va canta mediocru si nu va auzi niciodata de Michael Jackson…

Prin urmare, asa cum micutii frenetici asteapta de cateva secole Apocalipsa, omul superior postmodern urmareste cu interes nihilismul ultim. Pentru ca el vrea adanca, grea eternitate. O vrea aici si acum, ca pe un dat real, mai degraba decat ca pe un duty free product. O vrea pentru totdeauna. Simplul act al descompunerii lucide devine punct de reper, caci orice manifestare salvata de scopul conservarii este mai autentica decat apelul retard la copie. Satul de lalala si de cuvinte potrivite, omul superior va renunta pana si la lipitoare si se va hrani din propriul sange in asteptarea clipei cand se va putea reintoarce din estetic. Si atunci va da interviuri la MTV despre moduri de viata, va scrie despre moduri de viata, isi va asuma fiecare frantura de personalitate “nashpa” pe care a hotarat sa o ascunda din dragoste fata de traiul laolalta-cu-ceilalti. I se va vedea explozia dincolo de Hiroshima si Nagasaki, va cadea mai jos decat animalele pentru a-si putea recupera ingerul ingropat in pamant. Cu ochi de vultur si gheare de leu va sapa adanc in noapte si in cele din urma va auzi un “I love you, I’ll kill you” venit dinspre univers. Si atunci va raspunde “da,da” si mania lui va fi diferita de frenezia celorlaltor oameni, caci dincolo de isterie se ascunde uneori intelepciunea de a te fi aflat in preajma adevarului… sau a adevarului lipsei sale.

Ascult murmurul apei. Langa mine, trei pisici care citesc Platon si se intind la Soare. In zare, ruinele vechii lumi. Oceanul este turbulent, vantul aprig spulbera franturi de realitate si le arunca in sus pentru a-mi bloca vazul. “SI totusi e bine”, nu asa zicea Oedip? Nu ramane decat sa ma intind langa pisici si sa admir cu lacrimi de nostalgie marea….

*Pentru mai multe creatii de Mihnea Dimitrie Calin, a se consulta http://asheara.wordpress.com

Man In The Mirror

Pentru clipele mele de copilărie. Pentru momentele în care am simțit că îmi este greu. Pentru muzica ta care mi-a ascuns acest lucru. Pentru tot ceea ce am ajuns în viață. Un copil pus în fața vieții sale. Mulţumesc!

Orb

     Îmi înec amarul în amărăciunea mea. Mă dezvelesc de culoarea minciunii în care am trăit până acum. Am vrut să te aduc acolo unde lacrimile zâmbesc. Mi-am spus că am puterea de a fi puternic. Mi-am spus multe. Cine greşeste atunci când nimeni nu are nicio vină? Poate că singurul care greşeşte este cel care cerşeşte cel mai mult, cel care se străpunge chiar cu lacrimile sale. Se spune că trebuie să vezi cu ochii minţii şi nu cu cei ai sufletului. Dar, dacă aş găsi un punct de convergenţă în mine care să le unească, care să-mi spună totodată că te iubesc şi că te urăsc mai mult decât orice pe lume? Să mă facă să fug de tine tocmai ca să ajung la tine. Să îmi dea palme şi să-mi spună că visez lucid!