Iubirea artificială

             Poţi să iubeşti cu toată fiinţa ta până la sfârşitul vieţii? Poţi să crezi cu adevărat în una dintre cele mai mari incertitudini? Sunt curios să aflu care este succesul care mână o asemenea reuşită. Când eşti cu cineva, uiţi cu tărie de ceilalţi, ba chiar, nici nu-ţi pui problema în felul acesta. Eşti aşa ocupat să te scufunzi în adâncul relaţiei încât ajungi să uiţi cu nepăsare de orice. Nimeni nu o să-ţi fure gândul atunci când iubeşti. Vei fi atât de ocupat încât o să uiţi inclusiv de propria ta persoana. Ce-i drept, orice relaţie autentică sucombă personalitatea celor doi războinici. Şi, uite aşa, ajungem să ne lăsăm cuprinşi de nesaţul relaţiei care cere, aproape mereu, un nou sacrificiu. Te trezeşti pus în faţa celui pe care-l priveşti, cu dorinţele şi speranţele tale. La fel, partenerul tău se lasă vrăjit de mirosul subtil ce se naşte din dorinţă. Amândoi construiţi un teren ferm ce pleacă de la nişte premise ascunse. Când două persoane se întâlnesc şi ajung să se cunoscă, miracolul ce se naşte apare sub forma unei metafore de ordinul ocrotirii. Fiecare caută, în felul lui, să-i cuprindă mână celuilalt. Cei doi se ajută, fermitatea trebuie condusă şi deschisă, ea nu se naşte din incertitudinea concursului de împrejurări. De aceea, orice început este frumos şi simplu. Noi ascundem caracteristicile persoanei dorite sub valul speranţei. „În speranţa că“, „poate că“ – aceste formule au rolul de a întreţine acel teren ferm care este clădit pornind de la nişte premise obscure. În logica de ordinul unu, logica predicatelor, aceste formule sunt denumite asumpţii. Ele au rolul de a aduce ceva nou, de a stimula un lucru ferm, de a colora raţionamentul. Însă, pentru a putea fi valid un raţionament, ar trebui ca asumpţiile ce au fost asumate pe parcursul jocului să fie eliminate şi deci, să rămânem cu ceea ce aveam înainte, adică, cu nimic. Cam aşa stau lucrurile şi aici, după ce am constatat că persoana de lângă noi are nişte calităţi psihosomatice mirobolante, tindem să dăm înapoi, vrem să întoarcem pe toate feţele ceea ce am scormonit deja, pentru că totul a fost întreţinut artificial până în acest punct. Aşa arată momentul în care constaţi cu stupoare că nu mai are brațele sau ochii aşa cum îi vedeai, că hainele sau ceea ce spune nu mai sunt aşa de scumpe, ci ieftine, poate prea ieftine pentru tine, cel care se uită cu un ochi critic şi care zâmbeşte...plângând acum. 

Când este o femeie frumoasă?

-->

      Începutul este întotdeauna cel mai greu. Adesea, ne lăsăm cuprinşi de nevoia elementară de a cuprinde totul cu voinţa noastră sentimentală. O dorinţă ce se lasă violată de însăşi miza cu care se prepară, cu iluzia că putem prinde totul sub papucul steril al raţiunii noastre. De fapt, nici nu avem un instrument, avem doar frânturi rupte de realitate. Însă, de realitatea compusă de noi, căci fiecare aduce în soarta persoanei iubite un rol care se lasă, în ultimă instanţă, sedus de voinţa noastră goală, dar şi ideală. Şi atunci, noi exprimăm în persoana de lângă noi un fior ce se lasă greu de atins. Mai bine spus, sufletul nostru se revarsă tacit în dorinţele aşa-zis obscure, ca apoi să se concretizeze în datul din faţa noastră.

       Aşadar, când este o fată frumoasă? Nu este tocmai atunci când nu ţine morţiş să se perfecţioneze pentru o lume ce oricum o falsifică? Oglinda în care se scaldă este doar un pretext pentru imperfecţiunile pe care le ascunde cu ardoare. O femeie este puternică atunci când lumea ei arată ca o oglindă; atunci când reuşeşte să-şi ascundă însăşi slăbiciunile, doar pentru a erupe în golul care o desparte de peronul concret al vieţii sale. O femeie frumoasă nu aşteaptă niciodată în gară. O femeie frumoasă nu-şi ascunde cu ardoare imperfecţiunile. Dimpotrivă, face haz de necaz. O femeie este frumoasă atunci când este vulnerabilă, căci puterea ei derivă tocmai din această nebuloasă ascunsă bărbaţilor. O femeie este frumoasă atunci când zâmbeşte ca o lacrimă, dar şi invers. O femeie este frumoasă atunci când erupe cu naturaleţea ei. O femeie este frumoasă atunci când se joacă cu cuvintele la fel cum se joacă şi cu sufletele celor din jurul ei. Citeşte articolul mai departe. Dă click aici. 

Elogiul femeii ideale

     De ce simt nevoia să mă justific? De parcă ar exista un tribunal care trebuie să mă condamne pentru ceea ce fac. Printre linii, aşa sunt eu. Şi totuşi, nu sunt nimic. Alunec în deşertul fiinţei şi mă cutremur, pe zi ce trece, mai mult, tot mai mult… În fiecare zi ne mutilăm dorinţele prin ceea ce facem. Cred că viaţa este doar un truc prin care trec doar trişorii. Doar cei care vorbesc încet, care se lasă în spatele lucrurilor. Câştigă trişorii pentru că însăşi viaţa este un truc. Cei care stau cu faţa nepătată sunt cei care sufocă orice speranţă divină. Dorinţa, mereu am ascuns acest subiect, care este în esenţă ridicol, dar da, am nevoie de ceva acum, am nevoie de o funie care să mă scoată de aici, din mine, din acest conglomerat de forţe incisive care mă străpung cu inconsecvenţele produse tot de mine!Am ajuns să fug de masca mea. Am ajuns să cutremur nopţile pentru că ele sunt cele care nu mă mint. Noaptea îmi oferă ceea ce ar trebui să-mi oferi tu - linişte. Dacă o să iubesc vreodată, atunci ea ar trebui să fie precum noaptea. Să mă adoarmă sau, chiar mai mult, să mă judece cu liniştea. Iubirea este acea luptă care urlă tacit în tine. Este ura care zâmbeşte. Dacă iubirea ar purta o mască, atunci aceasta ar înfăţişa însăşi iubirea. Tot aşa, tu ar trebui să porţi mereu masca copilăriei tale, să-mi arăţi că în tine se strâng toate zeiţele nopţii. Tot tu ar trebui să aluneci, aşa cum numai şarpele poate, prin deşertul meu, să poţi să trezeşti din mine tot ceea ce este mort, fără de vlagă. Cu tine, drumul ar trebui să fie scurt, străzile ar trebui să se mire că le petrecem. Prin tine, visul, acum împărtăşit, s-ar împotrivi, mi-ar spune să nu mă mai mint, căci lumea văzută prin tine este doar prin tine şi nimic mai mult. Setea să ne soarbă unul pe altul, să ne cuprindă, iar minciuna să devină adevărul nostru. Tu ar trebui să ai naţuraleţea în vene, iar spontaneintatea ar fi a doua ta casă. Fuga de tine o să fie fuga de mine, iar durerea o să pocnească aşa cum numai dansul o poate face. Şi-mi cer scuze acum, poate că tu nu exişti sau poate că eşti undeva departe, aşa de departe încât durerea urlă în mine, aşa de aproape încât nu te văd. De fapt, depărtarea este, până la urmă, o nevoie subită de apropiere, o lacrimă ce tinde să te vindece, să-ţi închidă rănile, aşa cum minciuna poate fi dulce. Noapte bună. 

Eliberare

       Există în relația dintre doi oameni mereu o bătălie. Această formă latentă este expresia mecanismului prin care cei doi se sorb. Mai exact, în iubire, în relația dintre el și ea, eul fiecăruia se contopește. Inițial, tu, ca persoană aruncată în acest haos, privești  situarea ca fiind normală. În momentul în care te pierzi în el, ea, în momentul în care ajungi să nu te mai identifici cu tine, cu ceea ce-ți este ție propriu, exact atunci ajungi să te pierzi. Așa te contopești cu ființa celuialt. În acest cadru, avem două personaje care se identifică.  Dar, avem situații, dacă privesc oarecum critic, când unul hotărăște să se rupă de celălalt. Vreau să-mi recapăt integritatea eului, acum eu vreau să fiu eu, acum eu vreau să fiu același care eram înainte să fii tu. Cu toate acestea,  vreau sa te păstrez şi pe tine. Și cum poți să te rupi superficial dintr-o încrengătură solidă? Fugi către un alt Eu! Ai nevoie de „un-alt-cineva“ ca să poţi să critici „propriul mod de a fi“, de a nu fi, de fapt, autentic. Acum fugi, acum te hărțuiești cu pasiunile trecutului, cu obiectele care urlă la tine și cu timpul care-ți devine dușman. În aceeași ordine, singurul care pierde în acestă situatie este „terțul exclus“ care a fost inclus fără voia sa în această luptă crâncenă. De aceea, cel care hotărăște, care rupe orice pată, care face apel la un terț, nu este pregătit să se arunce în haos, adică în lumea reală, căci ceea ce noi vedem pe stradă nu este decât forma calculată a cotidianului, o expresie falsă a realității. Durerea este o expresie a vitalității, prin ea ne găsim pe noi inșine, din ea răsare pozitivitatea, negând durerea prin durere ajungem la pozitivul vieții false care ne propagă, și ne induce o stare ascunsă, adică o față a vieții cotidiene. Ca totul să fie autentic, trebuie să conștientizezi mecanismul și să-ți dorești să te doară, să vrei durerea, singurătatea, întunericul, lacrima... 

Fata care aruncă luna într-o ceaşcă de cafea

Depărtarea este o nevoie acută de apropiere!

Pe un fond intim de verde, precum rochia ei, lumea ce-o înconjoară îi dă torța forței cu care are să se cufunde în ascunsul culorii. În prăpastia dintre ea și lume, se naște o nouă culoare. Este focul aprins al lunii ce urmează să fie stins într-o pată morbidă de negru. Poate singurul lucru care poate să definească în mod concret natura omului este, deși ciudat în primă instanță, nevoia de celălalt, care poate fi numită „fuga de sine.“ Și atunci, în această lume populată de vise și speranțe ce duc, vrei nu vrei, acolo, către el, către ea, se naște perimetrul tuturor eșecurilor ce decurge riguros prin și în sine. Orice limită înfrântă, orice lacrimă sfârșită, orice ardoare ce ne cuprinde în modul cel mai vulgar, în viața de zi cu zi, vine de aici – fuga-către-cel-de-fugit. În acest context, fata care aruncă luna într-o ceașcă de cafea nu face decât să năruie întreg universul sub forma unei împlinite puteri – seducția.

Noi putem seduce timpul, chiar și luna. Dacă lucrurile stau așa, dacă omul este într-o continuă fugă de sine și, în aceeași măsură, într-o fugă către celălalt, ce este el? Ce este viața omului lovit de drama unei mari iubiri? Urmărind firul, viața celui aruncat în bătăile idealului nu poate fi decât Eșec. Așadar, eșecul apare ca formă deplină ce întrunește toate condițiile unui drum înainte deschis, care are ca unică soartă ceea ce avea deja stabilit, eșecul ca boală și soluție pentru o viață ideală trăită cât se poate de mundan! Dacă avem un mecanism prin care putem să spunem cu certitudine că viața poate să fie cosmetizată cu adevărat, atunci avem, cu siguranță, imaginația. Ba, chiar mai mult, avem visul, jocul, ca portițe ale imaginației, ca roade ale instinctelor. Nevoia de celălalt nu vine numai din frica de singurătate. Ar fi trist și chiar banal! După cum avem situații în care o sumedenie de indivizi preferă singurătatea ca formă autentică de iubire de sine. În singurătate, nevoia iubirii capătă scenarii monumentale, aici este rodul perfecțiunii, iar singura cale autentică, chiar posibilă, în această viață imperfectă, este singurătatea ca mod de eliberare perfect în imperfect. Însă, nu toți acceptă această situare. Astfel, nevoia de iubire, pentru visătorul îngândurat, trebuie să fie, și devine, iubire. Nevoia capătă formă concretă. Problema apare atunci când constați că idealul prinde forme strict formale la nivelul vieții de zi cu zi. În cotidian, orice formă utopică de iubire își pierde farmecul. Aici, proiectat chiar aici, în lumea tuturor valențelor lovite de concret, iubirea capătă forma cimentului plâns de ploaie. Urmele ei se șterg prin lacrimile posibilităților concrete. Mai bine spus, omul își educă iubirea, o aduce într-o lume concretă, o păcălește și o ademenește cu ceea ce are mai scump, dar și ieftin – concretul.

După ce am convenit că iubirea este adusă pe pământ, la fel cum fata se încăpățânează să arunce luna într-o biată ceașcă de cafea, ajungem în punctul în care, lovit de propria-i dramă, în care nu poate să sincronizeze lumea ideală a iubirii cu cea factuală, individul hotărăște să se arunce în golul singurătății.

Cele două fețe ale singurătății: Prima te cheamă la ea și te forțează să o îmbrățișezi. A doua formă te cheamă la ea tocmai ca să te eliberezi. Atenție, însă, eliberarea nu înseamnă fuga de singurătate și, totodată, regăsirea ta ca ființă, ci tocmai fuga de acea față a singurătății care-ți conferă un oarecare avantaj, și anume, posibilitatea întoarcerii și conştientizarea singurătății înainte de a o lua pe una dintre cele două fețe. Este un avantaj deoarece perspectiva permite aruncarea într-o altă lume – lumea visătorului – care aduce cu sine lumea eșecului și, normal, întoarcerea la singurătate, adică la punctul de la care ai pornit înainte să alegi una dintre cele două fețe ale singurătății. Să-i spunem singurătatea pură sau punctul haotic în viața umană. Demonul singurătății. Acea tabula rasa propulsatoare! Un perpetuum mobile metamorfozat și pus în funcțiune de singurul loc în care singurătatea cântă. Crescendo! Pus aici, după ce a urmat tot acest joc, este și poate să se „îmbrace“ cu ceea ce urmează să vină – posibilitatea iubirii. De abia acum, ea există cu adevărat, după ce a urmat chinurile facerii – ea se câștigă, nu vine din cer! Nu este doar o simplă dorință ideală. Este tocmai modul prin care conștientizezi cele două fețe ale singurătății. Cu toate acestea, ființa umană își pierde concretul într-o lume abstractă. Din nevoia de iubire propulsată de singurătate, omul postulează și, totodată, dă viață unei lumi utopice. El concretizează idealul. Și aici ajungem pe tărâmul deșertului, al luptei dintre ființa perfectă și cea imperfectă. Al luptei nesfârșite cu propria noastră ființă, cu propria nostră dramă, în care unicul personaj existent este cel ce proiectează întreg circuitul cursei, scandalizat de însăși condiția sa ultimă, moartea iubirii.

Nevoia de Iubire

    Am alergat în lumea gesturilor, a focului, a ploilor și am ajuns, în ultima instanță, să descopăr chipul celui ce avea sa fie ființa ta. Ce este chipul? Dorința, nevoia, durerea, satisfacția, ardoarea, tot ceea ce ne înconjoară și ne animă cu adevărat stă fixat aici. Ce ascunde chipul ei? Dar chipul lui? De ce, din toți, el, ea este alesul? Obișnuiesc, adesea, să spun că nimic nu există. Și, poate că nu greșesc. Cuvintele, numerele, capată sens doar atunci când ne raportăm la un sistem de valori. În speță, un sistem matematic sau un sistem lingvistic. Toate aceste „grozăvii“ sunt proiecția noastră. Ele răspund nevoilor noastre elementare. Ele subliniează „practicitatea“ și nimic mai mult. Dar oare avem nevoie de ele,atunci când iubim? Oare iubirea este practică? Poate chipul tău, acum, aici, să fie dezvelit de aparență? Jocul poate continua antagonic la nesfârșit. Însă, un lucru rămâne în picioare. Nevoia de chip! În chipul ei mă regăsesc pe mine. În chipul ei sunt eu, cu toate nenorocirile mele, cu toate isprăvile mele. Am nevoie de chipul ei/lui, în măsura în care, pierdut în acestă lume, nu am un scop bine definit și, de fiecare dată când știu că nu știu ce vreau, de fapt, vreau oglinda chipului perimat în timp de întrebări și de răspunsuri neclare cu privire la propria-mi ființă. Vreau ceea ce eu nu o să am niciodată. Vreau să aflu ce este cu mine, acum, aici. Și, cum răspunsul la această întrebare întârzie să apară, mă arunc în lume, caut și scotocesc un chip în care să mă oglindesc. Eu nu vreau răspunsuri banale, practice. Eu mă vreau pe mine și, implicit, pe tine, pentru că tu ești singurul posibil care mă poate înalța. Și nu vreau viață după moarte, este de ajuns chipul ei, să-mi spun ca locul meu este aici. Și nu vreau raspunsuri firave, ci gesturi încâlcite. Și nu vreau ustensile, căci singurul ustensil existențial se găsește în tine, este chipul tău, cu ochii tăi, cu buzele tale, cu nasul șiret ce-mi spune să o las baltă acum, că nu ține. Da, așa e nevoia de iubire. Însă, există cu adevarat o nevoie (voință) de iubire? Ce încerc să sublinez? Oricât te-ar cerne problemele provenite din încâlceala produsă de banal, ele nu te vor încolți niciodată așa cum o va face dragostea. Nu există rațiune, subiect, conștiință; acestea sunt doar mecanisme prin care putem să ne „înhăimăm“ împotriva haosului. Avem nevoie de ordine în viața de zi cu zi. Toate aceste elemente „constrângătoare“ nu fac nimic altceva decât să ordoneze mișcarea, devenirea, haosul. Însă, știm toți că minusul fără plus nu ar avea valoare. Vrem haos, vrem dezordine, vream să ajungem la noi, să ne cunoaștem, să ne aruncăm deasupra cotidianului. Vrem să ieșim din cotidian, din mizerii locale și din încâlceli factuale. Avem nevoie de foc cum, în aceeași măsură, avem nevoie și de apă. Pentru că așa este „firea“ lucrurilor și așa ar trebui să fie. Și, poate că, la prima vedere, las să se înțeleagă că nevoia de iubire vine din egoism. Oare? Nu este așa! De ce nu? Pentru că este singura cale care vine (din)spre și (în)spre tine, prin tine și prin el/ea. Este viață, este haos, iar acest lucru este contingent cu nevoia de iubire. Cu alte cuvinte, omul este iubire, haos, viață, lume, timp, spațiu. Este în sine și pentru sine, dar, mai mult, este devenire prin el/ea. Iar singurul lucru care face viața să plângă, moartea, nu poate fi învins decât așa! Altfel spus, scutul vieții împotriva morții este iubirea. 

Deşert

Despre poze găsite în lacrimi, am constatat că nu are rost să le plângi. Plâng ele pentru tine. Despre viața ce curge cu pași limpezi către un vechi început, am rostit un cuvânt amăgitor. Am găsit două ființe care se certau frecvent în mine. Se luptau pentru o noemă. Un fel de luptă antipodică între idei. Am apreciat fals atunci când am hotarât să le unesc. Am considerat că Eu trebuia să mă găsesc în amândouă. Dar măsura poate fi mai mare! Ideile vin și pleacă, ele se rostogolesc amețitor în tine, iar falsa impresie că le poți manipula în voie este lipsită de valoare. Cum te poți lipsi de ideea omului-proiect? Sau cum poți renunța la ființa perfectă? În chinurile vieții ai tendința de a te lupta pentru aceste idei care te învăluie, vrei, nu vrei, în mister și speranțe deșertice. Ai renunța și la tine pentru a crea ființa perfectă, acel foc ce vine din zbucium și himere, acel plin găsit în gol și apa ce stinge-n durere. De fapt, cele două ființe ce se ceartă în fața ochilor tăi reprezintă lupta dintre posibil și imposibil. Astfel, ai în vedere două ființe: ființa perfectă (cea care nu va fi găsită niciodată) și ființa imperfectă (aceasta reprezintă posibilul aflat în fața ta, cel care nu te mulțumește). Pus între cele două idei, ai prilejul să nu respiri în virtutea inerției. Însă, situându-ne aici, vom observa că această secvență poate fi alunecoasă. În fapt, această situație te împinge să renunți la posibil și să adopți imposibilul. Ești forțat să adopți ubicuitatea! Dar nu este posibil! Singurul lucru care-ți va rămâne va fi Ideea unei persoane care nu va fi niciodată a ta. În schimb, posibilul va fi tratat superficial. Orizontul eliberator se va stinge-n necunoscut. Și, să nu uităm, unicul drum ce te ajută să ajungi la imposibil este cel posibil. 

Doi

În orice adânc rămâne o speranță, iar aceasta vine adânc din adânc. În haosul sufletesc se lovesc incertitudini, cum și în inimă se lovește sufletul. De multe ori, viața noastră trebuie condusă de altcineva, iar acel cineva trebuie să conducă supunându-se. Schimbul se face involuntar, iar frumosul apare o dată cu ei, cu cei doi. În acest proces, unul există numai pentru unul, și numai împreună ei formează setea reciprocă. Această sete nebună după apă vine din dorința celuilat, care este acum...și dorința ta. Nu-i poți prinde, nu poți știi niciodată ce vor? Căci ei nu vor nimic, au Totul!