Fata care aruncă luna într-o ceaşcă de cafea

Depărtarea este o nevoie acută de apropiere!

Pe un fond intim de verde, precum rochia ei, lumea ce-o înconjoară îi dă torța forței cu care are să se cufunde în ascunsul culorii. În prăpastia dintre ea și lume, se naște o nouă culoare. Este focul aprins al lunii ce urmează să fie stins într-o pată morbidă de negru. Poate singurul lucru care poate să definească în mod concret natura omului este, deși ciudat în primă instanță, nevoia de celălalt, care poate fi numită „fuga de sine.“ Și atunci, în această lume populată de vise și speranțe ce duc, vrei nu vrei, acolo, către el, către ea, se naște perimetrul tuturor eșecurilor ce decurge riguros prin și în sine. Orice limită înfrântă, orice lacrimă sfârșită, orice ardoare ce ne cuprinde în modul cel mai vulgar, în viața de zi cu zi, vine de aici – fuga-către-cel-de-fugit. În acest context, fata care aruncă luna într-o ceașcă de cafea nu face decât să năruie întreg universul sub forma unei împlinite puteri – seducția.

Noi putem seduce timpul, chiar și luna. Dacă lucrurile stau așa, dacă omul este într-o continuă fugă de sine și, în aceeași măsură, într-o fugă către celălalt, ce este el? Ce este viața omului lovit de drama unei mari iubiri? Urmărind firul, viața celui aruncat în bătăile idealului nu poate fi decât Eșec. Așadar, eșecul apare ca formă deplină ce întrunește toate condițiile unui drum înainte deschis, care are ca unică soartă ceea ce avea deja stabilit, eșecul ca boală și soluție pentru o viață ideală trăită cât se poate de mundan! Dacă avem un mecanism prin care putem să spunem cu certitudine că viața poate să fie cosmetizată cu adevărat, atunci avem, cu siguranță, imaginația. Ba, chiar mai mult, avem visul, jocul, ca portițe ale imaginației, ca roade ale instinctelor. Nevoia de celălalt nu vine numai din frica de singurătate. Ar fi trist și chiar banal! După cum avem situații în care o sumedenie de indivizi preferă singurătatea ca formă autentică de iubire de sine. În singurătate, nevoia iubirii capătă scenarii monumentale, aici este rodul perfecțiunii, iar singura cale autentică, chiar posibilă, în această viață imperfectă, este singurătatea ca mod de eliberare perfect în imperfect. Însă, nu toți acceptă această situare. Astfel, nevoia de iubire, pentru visătorul îngândurat, trebuie să fie, și devine, iubire. Nevoia capătă formă concretă. Problema apare atunci când constați că idealul prinde forme strict formale la nivelul vieții de zi cu zi. În cotidian, orice formă utopică de iubire își pierde farmecul. Aici, proiectat chiar aici, în lumea tuturor valențelor lovite de concret, iubirea capătă forma cimentului plâns de ploaie. Urmele ei se șterg prin lacrimile posibilităților concrete. Mai bine spus, omul își educă iubirea, o aduce într-o lume concretă, o păcălește și o ademenește cu ceea ce are mai scump, dar și ieftin – concretul.

După ce am convenit că iubirea este adusă pe pământ, la fel cum fata se încăpățânează să arunce luna într-o biată ceașcă de cafea, ajungem în punctul în care, lovit de propria-i dramă, în care nu poate să sincronizeze lumea ideală a iubirii cu cea factuală, individul hotărăște să se arunce în golul singurătății.

Cele două fețe ale singurătății: Prima te cheamă la ea și te forțează să o îmbrățișezi. A doua formă te cheamă la ea tocmai ca să te eliberezi. Atenție, însă, eliberarea nu înseamnă fuga de singurătate și, totodată, regăsirea ta ca ființă, ci tocmai fuga de acea față a singurătății care-ți conferă un oarecare avantaj, și anume, posibilitatea întoarcerii și conştientizarea singurătății înainte de a o lua pe una dintre cele două fețe. Este un avantaj deoarece perspectiva permite aruncarea într-o altă lume – lumea visătorului – care aduce cu sine lumea eșecului și, normal, întoarcerea la singurătate, adică la punctul de la care ai pornit înainte să alegi una dintre cele două fețe ale singurătății. Să-i spunem singurătatea pură sau punctul haotic în viața umană. Demonul singurătății. Acea tabula rasa propulsatoare! Un perpetuum mobile metamorfozat și pus în funcțiune de singurul loc în care singurătatea cântă. Crescendo! Pus aici, după ce a urmat tot acest joc, este și poate să se „îmbrace“ cu ceea ce urmează să vină – posibilitatea iubirii. De abia acum, ea există cu adevărat, după ce a urmat chinurile facerii – ea se câștigă, nu vine din cer! Nu este doar o simplă dorință ideală. Este tocmai modul prin care conștientizezi cele două fețe ale singurătății. Cu toate acestea, ființa umană își pierde concretul într-o lume abstractă. Din nevoia de iubire propulsată de singurătate, omul postulează și, totodată, dă viață unei lumi utopice. El concretizează idealul. Și aici ajungem pe tărâmul deșertului, al luptei dintre ființa perfectă și cea imperfectă. Al luptei nesfârșite cu propria noastră ființă, cu propria nostră dramă, în care unicul personaj existent este cel ce proiectează întreg circuitul cursei, scandalizat de însăși condiția sa ultimă, moartea iubirii.