Ce căutăm?

Am impresia că, în fiecare zi, căutăm să descifrăm amestectul năzuinţelor noastre. Ne învârtim, ne hotărâm să aruncăm o plasă, şi cădem subit în mrejele ei. Dar cred totuşi că este mai mult de atât! Nu e vorba de fericire, pentru că nici nu ştim cum arată, ce gust are cu adevărat; cunoaştem doar crâmpeie de închipuri cu privire la fericire, jocuri, nuanţe mai mult sau mai puţin importante. Cred că totul se desfăşoară în jurul lui „ce căutăm”. Atât şi nimic mai mult. Nu putem spune că nu este aşa, nu putem să ne desfinţăm această umilă certitudine; căci totul este strâns şi legat cu şnurul acestei forţe centripete.

Dacă nu ar sta aşa zarurile, atunci cu siguranţă ne-am lua zilele. Rostul ar fi luat la rost de propria lui impotenţă, şi astfel s-ar sufoca în avântul convalescent de pudoare. Să fim mai mici decât suntem? Să ne scufundăm cu totul în oceanul plin de himere? Poate că drumul nostru, hiena care zâmbeşte făţiş la noi, nu este decât o rundă spre un imens ocean de căutare. De fapt, aşa şi trebuie să stea lucrurile, aşa suntem construiţi, ca nişte ciori avide de voiciune, de zbor şi de nesaţ!

Citeste mai departe.

Bărbaţii ştiu când iubesc?

Prin toate romanele găsim câte ceva legat de modul de diferenţiere dintre bărbaţi şi femei. Ba mai mult, dacă stăm să ne gândim, aproape fiecare revistă, film, melodie se apleacă asupra diferenţelor. Încă de la începuturi, Adam şi Eva, mărul şi şarpele, trucuri şi nelinişti ce se adâncesc în noi! Unii spun că suntem la fel. Alţii încearcă să ne atragă atenţia asupra alterităţii. Toţi, în acest imens conjunctural, ne chinuim să definim natura umană. Însă, oricum am privi, nu putem să nu remarcăm faptul că femeile ştiu ce vor. 

Deşi de cele mai multe ori bărbatul este asociat cu forţa şi vitalitatea, nu prea ştie pe ce pământ se află. Am putea da vina pe o joacă inutilă, pe un drum ascuns, sau poate simplu. Cert este că bărbatul se pierde pe drum, în dansul năvălirilor sale, în izbânda de a-şi arăta că este vânător. Nu cred că bărbatul este atât de puternic precum vrea s-o arate! De fapt, cu siguranţă, lucrul care ne separă de femei este înfipt în incertitudine. Bărbaţii nu ştiu când iubesc, spre deosebire de femei care ţintesc instinctual iubirea, şi-o aduc în spaţiul lor şi o împletesc trăind! Femeile, păstrând contactul real cu voinţa universală, cu viaţa, cu faptul că sunt purtătoare şi dătătoare de viaţă, nu au cum să nu simtă, să nu-şi vadă soarta, să nu se sacrifice pentru ea. În schimb, bărbaţii fug dintr-o parte-n alta. Aleg să nu aleagă, să se piardă într-o devenire inutilă, fără de scop şi naturaleţe.

Citeste mai departe acest articol.

Scrisoare pentru tine

Acum vreo doi ani de zile am început un roman. Mi-am adus aminte de el şi mă gândeam dacă are rost să-l continui. Să-l continui?

I.

Astăzi am încercat să alerg ca un nebun. Mă temeam de mine, ca şi cum aş fi fost o păpuşă ce aşteaptă să fie tranşată. Eu sunt omul care merge zilnic la muncă şi care se culcă devreme. Când eram mic, mă temeam de lume, nu ştiam că şi ei pot fi vulnerabili, poate mai vulnerabili decât mine. Mama avea mereu grijă de mine, mă împăturea cu iubire, chiar dacă în casa în care dormeam erau minus zece grade. Vin dintr-o familie săracă, care nu cunoaşte culmi înalte, ci nevoi apropiate, nevoi care ţin strict de uzul cotidian. Poate de aici mi se trage încăpăţânarea de a mă arunca şi mai mult în valul incert al viitorului. Fiind aproape tot timpul „ţinut” cu o felie de pâine, ce trebuia să se împartă la trei, am fost oarecum obligat să visez, să mă las purtat de logica visului care ne spune că o felie de pâine nu se termină niciodată, atâta timp cât există cineva care să rupă din ea. Asta o făcea mama mea, care, acum, a murit.

Părinţii mei nu au fost niciodată apropiaţi sau, poate, au încercat cu precădere să se ascundă de noi. Tatăl meu era un om umil, genul de om care se scoală de dimineaţă şi care-ţi trânteşte fasolea în ochi. Era un veşnic îngândurat, iar nevoile sale erau cele mai importante. Şi, până la urmă, s-a văzut, căci după vreo zece ani de căsătorie, a hotârât să plece de acasă, alegând, poate, drumul cel bun. Laura era sora mea cea mică. Avea ochii negri şi sprâncenele apăsate. Imi plăcea când îşi încorda figura, când se arunca pe sub pat şi când tremura de frică în faţa televizorului. Nu de alta, dar eram alături de ea. După mai mulţi ani însă, ea şi-a revenit, eu încă tremuram. Asta este, de multe ori fetele sunt capabile să munte munţii din loc. Iar femeile, să vâneze cu sânge rece, aşa cum leoaica vânează pentru leul ei. Cealaltă soră, Adriana, era puţin timidă, ţinea morţis să se ascundă de orice, de oricine. Când o priveai, era toată cu capul în pământ. Aşa a fost mereu, nu cred să fi ieşit din casă vreodată. Era genul de persoană care se complăcea în situaţie. De multe ori, mă gândeam că tristeţea ar putea să aibă chipul ei. Avea ochii verzi, un paradox pentru o persoană aşa slabă, căci verdele trebuie să te inunde, să te doboare cu naturaleţea lui. Nu, ea era faţa genuină a apatiei. În schimb, eu eram vorbăreţ, de fapt nici nu ştiu cum eram. Şi nici nu cred că o să aflu vreodată.

În viaţă, lucrurile mici îi definesc pe oamenii mari. Valorile se adună din priviri, din încleştatul dinţilor, din mersul care se transformă în dans şi invers. Sunt oameni care adună lucruri, ca să le poată pune pe pereţi, că să aibă de ce să se lege. Ăştia nu sunt răi, dar sunt naivi. Ei încearcă, aproape mereu, să se regăsească, problema este că, acel petic prin care se pun la îndoială, nu este nimic altceva decât o nouă formă de a se amăgi cu nişte răspunsuri firave, cu nişte pastile care te adorm, care te ascund, încet, de tine. Ei sfârşesc a fi prada societăţii.

Nu ştiu ce să îţi mai zic de mine, poate că sunt neatent şi că nu ştiu să iert. Frica cu care am fost învelit, încă de mic, a avut grijă să creeze un monstru alunecos. Măcar dacă aş fi alergat spre mine, spre ceea ce mă determină cu adevărat. Îmi este frică de mine. Când mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă, văd aproape mereu o altă persoană. Şi asta mă sperie! Într-o zi, când am ajuns acasă, de la muncă, am aprins lumina, iar pe holul care ducea spre sufragerie, nu ştiu cum de am făcut, dar am alunecat şi m-am lovit puţin. Am fugit la baie, iar acolo, m-am întâlnit cu omul din mine, cu cel care venise de curând acasă, cu cel care alunecase subit pe hol. Şi, iarăşi, am început să mă privesc. Eu mă uitam la oglindă, ea se uita la mine. Vezi tu, în oglindă, demonul inimii îţi face cu ochiul. În pasajul infernal din care porneşti, se naşte şi speranţa, ardoarea care te cuprinde şi care te poate duce, de multe ori, în abisul ascuns al fiinţei tale. Inima mea, ardea, bătea. Parcă îmi spunea, îmi arăta că locul meu nu este acolo. Cum, normal, locul unui om nu este nicăieri, poate în propria-i artă de a se verbaliza, şi deci, de a se proiecta spre un-altul. Inima arde ca o flacără neîncetat, ea este demonul care nu se schimbă niciodată, căci fizionomia cu care a fost împresurată se regăseşte drept în punctul de fugă al existenţei noastre. Chipul inimii nu este niciodată închis în el, dimpotrivă, nuanţează toate colţurile pătate de indiferenţa noastră. Omul nu se gândeşte niciodată la degete, la unghii, la coapse, umeri, ci se lasă pătruns de neputinţa cu care dansează apaticul.

Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit, de aceea nu tace, ne bate, ne scoate la dans. Daimonul inimii ne arată că suntem slabi, dar şi puternici, că sângele se zbate, aşa cum leul rage, că el pompează sinistrul trupului nostru în verbalizare şi regăsire. Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi totodată visul care ne pune pe scenă. În putrefacţia oaselor nu găsim decât fire de ciment, în daimonul inimii găsim incertitudine şi miracol. Inima ne dezveleşte de toate cele ce sunt. Inima ne socoteşte şi ne înveleşte ritmic în haosul pricinuit de lume.

Inima mă separă de lume, îmi configurează nevoile şi mă cheamă la dans. Am învăţat să adorm în aşternutul ei şi să o ascult în tăcere. Daimonul, care o aclamă şi o răstoarnă, îşi are obârşia în dorinţă. Chipul inimii se aşterne în dorinţă, iar nevoile, care se desprind din aceste rădăcini nemiloase, nu sunt nimic altceva decât noi speranţe. Fâşia care desparte speranţa de dorinţă sălăşluieşte în chipul inimii. Aici, totul se preface şi se conturează, ca şi cum în lume ar exista doar luna care dictează, fondul sonor al unor culori, demult apuse. Inima nu este un mesager ascuns, care ne face cu ochiul din când în când. Dimpotrivă, inima loveşte ritmul haosului în veşnicia cu care se ascunde în somaticul nostru. Ea se pliază genuin în amestecul care ne hărăzeşte. Dacă am fi atenţi şi am asculta la tot ce ne spune, poate că ne-am da seama de tot ceea ce ne înconjoară. Poate că am ajunge, mai uşor, la misterul tăios, la făgaşul fără de chip, la demonul care ne irită şi incită. Inima se află în proximitatea deşertului. Ochiul ei are harul de a închide câteodată poarta spre lumesc, trupul ei este calea care ne poate stinge paşii spre lume, iar suflul ei ne întinde culmi ce par ineluctabile…

Culmea, am avut prilejul să văd golul în oglindă, să mă văd în oglindă. Ştii tu, ceea ce ne incită pe noi în esenţă nu este un lucru cabalistic, ci fâşia profilacticului care ne face cu ochiul în tăcere. Noi suntem nişte animale răutăcioase, care ţin morţiş să se cutremure de fiecare dată când adrenalina se estompează în dans. Imperativul cuceritorului: Mai mult! Cam aşa arată haina celui care se trezeşte din amorţeala cotidiană.

Nu cred că am putere să sting cenuşa ce s-a strâns în mine, nu cred că o să găsesc vreodată acea pată nihilistă care să mă răstoarne cu adevărat, să mă cutremure, în aşa fel încât să mă descotorosesc de trecutul meu, de ceea ce m-a strâns, până la urmă, să fiu ceea ce sunt… De aceea, ştiu că voi mereu altul, şi că voi încerca să fug în excesul de a fi veşnic în căutare de ceva. Cu siguranţă, mă voi căuta pe mine. Dar, dacă eu mă schimb, aşa cum râul curge, cum să pot ajunge la mine, la ceea ce mă incită să ajung la mine. Până la urmă, ceea ce mă duce la mine, este şi ceea mă face să fug de mine. 

Poate că te-am plictisit cu teoriile mele, cu modul meu vulgar de a falsifica Realitatea, dar trebuie să înţelegi că asta facem în fiecare zi. De fiecare dată, când arătăm cu degetul, ascundem o lume ce nu mai poate să se manifeste natural. Noi, oamenii, aceşti iluştri actori ai propriei noastre drame, avem tendinţa de a ne lăsa cuprinşi de fiorul cu care se excită cimentul. De multe ori, rămânem avântaţi, sau chiar, ancoraţi, în realitatea desenată de scenă, şi uite aşa, uităm să mai ajungem la entropia noastră, la chipul care ne schiţează insurecţional, de fiecare dată când ne aflăm pitiţi în oglindă. Şi, oricum, nu ştiu dacă are vreun rost să mă justific. Până la urmă, mă justific în abisul meu. Nu am nevoie de nimeni. Sunt un veşnic însingurat. Chiar dacă mă uit pe stradă, chiar dacă sunt sedus de lucrurile cotidiene. Sunt eu, şi numai eu. Sau, poate ţipă furia unui om care nu are nicio şansă să ajungă la el. În fine. Mă duc să mă întind un pic.

Citeste mai departe. 

Cum dormim?

Sunt momente când şi somnul ne joacă feste, de parcă totul este făcut să fie împotriva noastră. Oricum am încerca să ne salvăm, să ne scoatem de sub insolaţia somnului, tot nu am reuşi. Şi asta pentru că somul are un mod ciudat de a fi. De fapt, dacă încercăm să pătrundem în adâncurile sale, vom putea să observăm că există, mai exact, două tipuri de somn: somnul nevinovat şi somnul vinovat.

Somnul nevinovat este „nevinovat” pentru că este sincer, pentru că nu este rupt de propria sa pornire, de la felul său natural de a fi. Somnul nevinovat este adânc, fără întreruperi, fără frustrări, fără să se pună împotriva sa. Somnul adânc nu este niciodată tulburat, nu are ruperi de ritm, este pur şi simplu lin, ca o melodie ce se desface uşor, urmărindu-şi propriul curs, calea cea dreaptă, sinceră, jocul real al îndeletnicirii sale. În somnul sincer nu există saţietate şi dezgust, doar vise noumenale, descărcate de propriul lor adaos, de propria lor nemulţumire. Aici nu există desfrâu, medicamente şi sedative, nu sunt puse întrebări, ci se dau răspunsuri, soluţii molcomitoare.

Citeste mai departe.

Cele mai umile momente

Cele mai potrivite momente „de a scrie” sunt tocmai când nu poţi să scrii. Da! Exact atunci conştientizezi şi cele mai tenebroase ascunzişuri. Pe urmă, oropsit şi nehotărât nu faci decât să te afunzi în spatele urmei pe care a lăsat-o cumva inconştientul. Atâta tot.

Dacă stau şi mă gândesc strict la mine, cred că nu aş mai fi trăit dacă nu ar fi existat scrisul, sau poate pârghia de a te scoate din imensul lumii. Scrisul m-a salvat de atâtea ori, ba m-a făcut să văd ceea ce nu văd, mi-a dat de mâncare, şi parcă mi-a turnat ciment în pantofi. Toţi suntem salvaţi în viaţă de câte un ciot umil. Unul o violează pe una. Altul se masturbează pe furiş. Mulţi se scarpină în nas. Uite aşa trece vaporul pe sub negura peremptoriului.

Citeste mai departe. 

Fac ce-mi spune inima

Astăzi, când am traversat strada, am văzut un afiş pe care scria „fac ce-mi spune inima”. Nu m-a interesat să văd despre ce era vorba, nici să fac măcar haz, dar am remarcat totuşi că mi-a rămas întipărit în minte. Oare chiar facem noi ce ne spune inima? Chiar stăm de fiecare dată şi ne „calculăm” destinul pulsaţiilor ce se zbat adânc în noi?

Am scris acum câtiva ani un articol în care spuneam că inima este singurul reper autentic ce ne menţine în concurs cu noi înşine. Încă mai cred asta. Şi totuşi, noi nu facem deloc ce ne spune inima, ba chiar fugim când vine vorba să ne lăsăm conduşi de ea. În lumea aceasta matematizată, o lume a costurilor şi beneficiilor, inima nici că nu mai are scăpare; este prinsă în propriul ei mit, acela de a visa şi a te îndepărta de mundan. Aşa este. Inima a ajuns doar o lozică, un slogan pentru un concert anost, un lucru de pus pe cântar, de scos bani din el. Fetele se vând pe internet, mimează orgasmul lacrimal al inimii şi dansează! Nu cred că mai ştim să trăim în acord cu natura noastră, cu fiorul sublim, cu animalul din noi, nici nu mai avem cum, nici nu mai putem altfel.

Citeşte mai departe. Dă click aici. 

Moartea lui Kim Jong Il

            S-au împlinit mai bine de 13 zile de când a murit “deţinătorul” Coreei de Nord, şi eu tot privesc modul în care dau din coate românii şi se laudă că ei au scăpat de comunism. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt partizanul comunismului - şi asta pentru că nu cred în doctrine când vine vorba să luăm o “turmă” de coarne şi să ne jucăm cu ea - dar îmi place să cred că nici acum lucrurile nu stau tocmai minunat. De ce? Pentru că aşa zisa democraţie nu face decât să înlocuiască o pădure cu tot felul de pomi oropisiţi, iar noi precum zicala, să nu mai ajungem să vedem pădurea de aceşti pomi minunaţi.

            Manipularea a existat din toate timpurile, iar simplul fapt că avem de ales între Coca-Cola şi Pepsi nu ne face mai bravi în comparaţie cu amicii noştri din Coreea de Nord. Ca să o spun direct, noi nu luăm parte la jocul real al acestui circ, noi avem iluzia că dacă dăm din gură putem să stăpânim lumea. Nimic mai greşit. Gândiţi-vă că trăiţi un comunism al flecărelii, nimic mai mult. Interesele nu mai sunt legate strict de partid, ci de anumiţi oameni din diferite partide.

           În seara aceasta, la un post de televiziune, un prezentator spunea că ne-a rămas polemica. Asta pe fondul unei dispute între nişte politicieni ce erau invitaţi în studiou. Aş vrea să-i spun amărâtului că locvacitatea şi abureala lor nu duce nicăieri. Ăia nu se certau pentru mine, nici măcăr pentru el, nici pentru oamenii de pe stradă, nici pentru cei care mor de foame, ci pentru ei, pentru accesul la recunoştere, şi deci la putere. Dacă coreenii plângeau ca să iasă în evidenţă în faţa partidului, actorii de pe scena politica o făceau fix din acelaşi motiv. Sincer, nu văd nicio diferenţă. Poate de grad, dar uneori gradul se mai dilată. Deci, ca să fie limpede, coreenii plângeau după conducătorul iubit, rupându-şi hainele la propriu, leşinând, noi plângem după Steve Jobs, stăm şi păzim magazinele pentru tablete, ne certăm pentru că a câştigat cine nu trebuie la Vocea României, ba chiar leşinăm când apare pe scenă nu ştiu ce vedetă, avem fantasme legate de partid şi speranţe deşarte. 

Citeşte mai departe. Dă click aici.

Vocea României şi televiziunea

Se spune că televiziunea este în felul ei obiectivă, că rolul principal al acesteia este de a informa corect şi de a reflecta realitatea. Însă, trecând dincolo de drama idealului, ar trebui să înţelegem că televiziunea, la fel ca şi omul, este cât se poate de subiectivă. Şi nu vreau să intru adânc în problema obiectivităţii, nu de alta, dar nu este scopul articolului. Una peste alta, ţin minte, când eram mic, şi mă duceam la ţară, mamaia, de fiecare dată când încerca să accentueze ceva, să valorifice, să dea un soi de importanţă, facea apel la televiziune. Orice aş fi spus, orice aş fi făcut, dacă la televizor se spunea că mâine o să fie frig, păi cu siguranţă venea frigul peste noi în casă, chiar şi dacă aveam o mică sobă. Nu mergeam des pe la ţară, şi nici nu rezistam mult pe acolo, dar oamenii vedeau în televiziune acel principiu enumerat la începutul acestui articol.

Trecând la zilele noastre, după o revoluţie şi 20 de ani de încercări, putem spune acum cu mâna pe inimă că avem mai mult de trei ore de program, ba chiar, avem o sumedenie de televiziuni, de voci, de interese. Să nu uităm acest „interese”.

Omul, de când a fost el aruncat pe pământ, ca să folosim terminologia lui Heidegger, mai tot timpul a încercat să înţeleagă şi să se autodepăşească, să treacă dincolo de limitele sale. A inventat televizorul şi astfel şi-a mutat speranţele în acest miracol, mai apoi, a trecut la internet, cărţi virtuale, lumi virtuale. Totuşi, ceea ce predomină în continuare este spiritul de obiectivitate. Mai toate posturile de televiziune pretind că-ţi oferă singurele ştiri reale, obiective, nepătate, însă la o simplă schimbare de telecomandă observăm cu ochiul liber cum un simplu discurs sec, obiectiv, trece în banalizare şi este interpretat după bunul plac al unora care dictează din culise.

Aş vrea să se înţeleagă totuşi un lucru. Simplu! Televiziunea nu este obiectivă, nici nu are cum să fie, este cât se poate de subiectivă. Rolul ei nu este de informare, ci de manipulare. Discursul ei nu este etic, ci retoric. Concursurile ei nu sunt reale, şi nici nu-şi propun să scoată la iveală ceea ce este moral, şi drept, ci ceea ce este generator de profituri. Televizorul acaparează viaţa umană, intimul, nu ca să ne lumineze, cum credeau cei de la ţară, chiar şi ăştia înţelepţi de la oraş, ci ca să vândă, să inducă şi să producă în masă, fără sânge, fără lacrimi şi inimă, chiar dacă totul este plin de lacrimi, sânge şi tremur.

Cel mai bun exemplu de manipulare generală, în acest moment, este acel umil „concurs” în care nişte amărâţi sunt puşi să cânte. Televiziunea îi pune pe scenă, îi face umani, îi desenează pe faţă, îi face să plângă, să sufere, să fie umani, prea umani, cum ar spune Nietzsche, nu ca să ajungă la acel scop, o voce ideală într-o ţară, ci ca să vândă, să terfelească şi să facă rost şi de mai mulţi bani. Iar populaţia? Evident, este importantă, ea generează profitul, capitalul social este cel care face infuzia de capital, de potenţă financiară, nu stelele şi circuitele dintr-o cameră de filmare.

Ca populaţia să fie atrasă, trebuie să i se dea un rol, iar cel mai important rol pe care il poţi da unui miel este acela de a-i da impresia că poate lua parte la circ. Fiecare individ este mai important când are ceva de făcut, când este la locul lui, frenezia administrativă, în limbajul lui Dostoevsky, când are impresia că ceea ce face el este mai important decât Mesia. Şi atunci, ce poate să facă telespectatorul, poate să voteze, evident pe bani, căci a vota este semnul democraţiei. Adică, dacă 4 din 5 votează că este bine de mâine să ne tăiem capul, este cât se poate de normal, în acord cu norma! Dragii mei, nu sunteţi importanţi, sunteţi doar aburiţi, sunteţi, la fel ca şi mine, prostiţi, căci noi nu suntem aşa de mari, noi nu avem niciun rol, noi nu luam parte la castă, noi nu primim bani, noi plătim şi chiar menţinem acest circ prin care ne asigurăm singuri prezenţa în Iad. Nu că ar fi vreo problemă, oricum e mult mai lejer decât ceea ce este la televizor.

Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.

Cum să fotografiezi gândul?

Ce este oare gândul care te macină de atâtea ori? Acel petic care se arată fără de milă, care ştie cu precizia unui ceas elveţian că trebuie să te sucombe. Pare natural, dezlipit de orice inhibiţie, strămutat de orice candoare prelinsă printre rânduri, acest ciot care mă îngână şi totodată mă aclamă. Şi totuşi, de unde ştim cu certitudine că gândul nu ne înşală, că el, cu toată elasticitatea sa, nu este doar o proiecţie firavă a inconştientului nostru? Că de fapt, este aşa de firav şi spontan, încât rugineşte la fel ca rigoarea matematicianului în absconsul nostru. Tindem să ne lăsăm cuprinşi de gânduri, de parcă ele se aruncă, ne violează timida noastră existenţă, totul fiind cuprins fără de ştire, fără să ştim de unde vine totul, cine ne asaltă, cine ne doboară, ce vrea de la noi sau de ce ne aţâţă?

Ubicuitatea gândului stă ascunsă în fâşia cea mai ascunsă a inconştientului. El nu se năpusteşte pur şi simplu, ci este adus, este chemat, aclamat, de nevoia noastră de a fi cu noi. Miza chinului de a fi a ancorat într-o realitate, a fost asumată cu mult înainte ca omul să prindă fiinţă. De aceea, eliberarea de a fi cu tine, adică acest mod de a te lăsa pierdut în neautenticitatea faptelor produse de impersonal, trebuie să fie şi calea de a te elibera de impersonal, de a te sustrage genuin, culmea, dintr-o lume la fel de naturală. Căci impersonalul reprezintă casa noastră. Gândul este proiecţia impersonalului, asupra nevoilor tale stricte. El se reflectă direct în voinţa ta. Gândul te doboară şi totodată îţi arată că eşti singur; într-o lume în care toţi fug de singurătate.

Citeşte mai mult. Dă click aici. 

Portret de om

Am observat că ţinem cu ardoare la aparenţe. Orice ar fi,estemult mai important pentru noi să nu se dărâme acel castel de paie, să nu fie clădit cu iz de minciună, cu un adevăr ferm. Să fim serioşi! Nu acceptăm adevărul nici dacă intră pe fereastră, nu-l lăsăm să ne strice micul parcurs egoist prin viaţă, nici nu avem cum altfel, când totul se învârte în jurul nostru! Dar de ce o cerem de la alţii, de ce ţinem ca ei să fie oneşti, să fie demni de a fi priviţi în ochi? Oare nu sunt şi ei nişte piese ale egocentrismului avid de reuşită, nu sunt şi ei exact ca şi noi, ca nevoile noastre de a nu ne fi aruncat cu apă în ochi?

Nu cred că greşesc când spun că tocmai egoismul este cel care ne face să nu mai vedem, care ne închide ochii; el este şi cel care nu poate să admită că nu totul se învârte în jurul nostru, că orice ar fi, viaţa nu este demnă dacă nu existăm noi şi năzuinţele noastre macabre. În orice individ se ascunde un tiran, un veteran de război şi un înger. Iar nebunia că totul este alb, curat, este doar o pârghie a raţiunii viclene de a-şi menţine şi susţine propriile vicii, crime morale. În plus, orice viciu este o formă perversă de îngrădire, de non-realism, de masacrare a feţelor morbide de care ţinem cu atâta fidelitate.

Citeşte mai departe.

De ce închidem ochii când ne sărutăm?

Nu ştiu cât de frustrantă este întrebarea pentru voi, dar se pare că pe unii îi interesează. Ei bine, în mod normal, închidem ochii pentru că încercăm să cuprindem basmul, lumea ireală şi tot ceea ce se învârte neştiut prin mintea noastră. Ne dorim să îmbrăţişăm irealul şi ne întoarcem inconştient la copilărie, la joacă, la neştiinţă, la ceea ce este tremur şi cutremur în noi. În fapt, trăirea este cea care te condamnă, te pune, te supune la orbire, la ceea ce este mai frumos în tine.

 Dar mai există un motiv pentru care închidem ochii, şi acesta nu este tocmai demn de ceea ce am spus mai sus. Închidem ochii pentru că nu putem să ne imaginăm alături de persoana respectivă, pentru că ne este scârbă de gestul nostru, de halul în care am ajuns. Mulţi spun, în bună măsură, că închidem ochii pentru că trăim  cu adevărat, însă puţin recunosc că de cele mai multe ori ni se face scârbă, că în viaţa facem şi compromisuri, că ne vindem pentru o ţigară, sau o glumă. 

  

Citeşte mai departe.

Profeţii zilelor noastre

Mă tot uit pe diverse situri şi văd o sumedenie de oameni cu idei. Bine, corect spus, văd nişte poze cu diverse conferinţe, ba chiar mai iau (şi) parte la unele dintre ele, dar de fiecare dată constrâns de jugul social. Nu se întâmplă des, aşa că păstraţi roşiile calde, se vor găsi momente să mă maltrataţi cu ele. Nu spune nimeni că nu există gânduri, oameni versaţi, dar am impresia că spectacolul este mult mai mare decât ceea ce au şi ar avea de spus cei implicaţi.

Mult mai interesant este să vezi feţele din public, cum salivează toţi a adulaţie, ori poate a invidie. Oricum ar fi, toţi sunt seduşi de miracolul de a fi alături de Mesia pe Pământ. Până la urmă, nu e nimic rău, dar este obositor, şi chiar enervant când vin unii la tine să te îndemne să-l vezi pe marele profet care a coborât în mocirlă, doar pentru două ore, ca să-ţi destupe ţie capul. Ştiu şi eu că zeul nu se arată. Nu l-am văzut niciodată pe Dumnezeu să ne facă cu mâna din ceruri, dar am văzut o sumedenie de profeţi pe pământ care spun cu mâna pe inimă că l-au simţit şi au descoperit focul suprem al realităţii.

Mai sunt unii – genul corporatist, acel individ la costum impecabil - care folosesc tot felul de englezisme, încercând să ne arate cum stă treaba cu economia şi cu regenerarea universală. Experţi, exegeţi ai banului, aceşti dinstinşi domni pătrund în toate tainele economiei, pesemne că pentru ei nu există nicio problemă, totul este de-a gata ştiut, bun de pus pe masă, însă cum se face că niciunul nu dă o soluţie cu adevărat demnă de luat în seamă?

Profeţii zilelor noastre sunt hilari, cu telefoane în mână, şi jocuri de doi lei, ei îşi amăgesc turma cu preţul neştiinţei lor. Însă, evident, fiecare turmă îşi are un lup, un vestit conducător ce rage din vine. Să luăm exemplul lui Steve Jobs, marele vizionar, geniu, revoluţionar, şi câte şi mai câte apelative de îţi vine să te iei cu mâinile de cap. Dragă cititorule, nu spune nimeni că omul nu a realizat ceva, dar de acolo şi până la faptul că este Geniu, avem cale lungă, avem un drum aşa mare încât Dostoievski, Kant, Nietzsche chiar ar fi geloşi. Mă întreb, dacă Steve Jobs este geniu, oare Einstein ce e?

Citeşte acest articol mai departe.

Schiţă despre natura umană

Nu cred să fie existat o reţetă în ceea ce priveşte omul, dar ea se găseşte la tot pasul în viaţa de zi cu zi. Mai bine zis, se găseşte superficialul celor care cred în miracole şi în reţete cu privire la natura omului. Cel mai greu lucru este să defineşte natura umană, să încerci să scoţi absconsul din ea, ceea ce se sustrage mai tot timpul şi ne scapă mai mereu. Toţi căutăm soluţii cu privire la orice. Şi le găsim! Dar tot nu ne mulţumim cu ele şi căutăm mai departe să îmbunătăţim ceea ce pare ridicol de depăşit. Uite aşa, falsificăm ceea ce deţinem şi dăm cu piciorul la ceea ce poate fi cu adevărat preţios. Suntem conservatori doar pe hârtie, restul fiind de reciclat! 

De ce nu vor bărbaţii să se însoare?

Cred că unele dintre cele mai mari probleme pe care şi le-au pus femeile au fost legate de modul în care bărbaţii au ales să înţeleagă legământul suprem. Dar, poate, chiar acest titlu suprem îi leagă pe bărbaţi la ochi. Nu aţi observat? În ziua nunţii, femeile sunt cu adevărat fericite. Evident, există şi excepţii, dar nu discutăm de ele acum. Bărbaţii, crispaţi, parcă aleg să-şi taie venele.


În fond, de ce ar vrea un bărbat să se însoare? Viaţa lui este cu totul diferită de cea a femeii. El caută mereu să-şi verse sămânţa, să facă victime, cel puţin ideal. Femeile – din toate timpurile – merită să fie adulate, căutate, dar ele aproape niciodată nu se lasă căutate, ci caută să-şi facă singure dreptate.


Mai simplu spus, niciun bărbat nu vânează cu adevărat. Ei sunt cu mult timp înainte aleşi, chiar şi atunci când au impresia sinceră că au pus mâna pe cineva. De fapt, bărbatul, preocupat fiind tocmai cu vânatul, uită esenţialul, uită să caute prada, să pună mâna cu adevărat pe ea. Leul, foarte puţin vânează, şi atunci o face cu un scop, să nu-i fie furată femela. Altfel, stă la caldură, nu-şi mişcă fundul. Aşa e şi aici.

Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.

Lansare Portretul omului contemporan. Barbarul

Vă aştept pe data de 26 noiembrie la lansarea cărţii Portretul omului contemporan. Barbarul. Lansarea se va desfăşura începând cu ora 15.30 şi va avea loc în cadrul targului de carte Gaudeamus. Locaţia va fi standul editurii Minerva. 

Evenimentul pe Facebook îl găseşti aici. 

Femeia catalog

          Am observat că femeile sunt goale pe Facebook direct proporţional cu cât sunt de nemăritate. Cu cât sunt mai aproape, cu cât încep să pună mâna pe unul, cu atât încep să mai pună un maiou, un sacou, un ceva cât să le acopere ruşinea. Iar bărbaţii? Ăştia sunt la fel. Oricum nu mă interesează.

            Cele mai faine poze sunt acelea în care corpul este prezentat pe bucăţi. Când te duci la magazin, la fel, ai lactate, carne, legume, toate puse în sertare, frumos, pe căprării, cum spunem noi românii; cam aşa e şi aici, avem una bucată de fund, după care urmează sâni, picioare, şi ochi la final, pentru că femeile au citit în reviste că bărbaţii nu se uită prima oară la ochi, ci la sâni. A, şi toate sunt dulci, nu e una care să nu fie dulce acrişoară, de parcă bunul înseamnă numai zahăr. Eu unul vomit dacă e prea dulce, voi?

Citeşte mai departe acest articol. 

Minciuna în societate

Sistemul unei societăţi nu poate fi niciodată gândit în întregime. Nici măcar când este supus unor cercetări draconice. De ce? Pentru că societatea e o mare glumă. Nu vreau să fiu nihilist, să dărâm şi ultima fărâmă de încredere, dar se vede destul de clar din micile exemple zilnice. Să fim atenţi! Avem un caz în care un om îl ucide pe un altul. În mod direct, apar pe fir avocaţii, sofiştii, cum îi numesc eu, iar pe urmă judecătorul şi tot tărăboiul legat de anchetă, cu procurori, martori, etc. Nu este important să intrăm în amănunte legate de anchetă, mai important este să vedem cum se constituie cazul, cum se construieşte el pentru a fi pus în scenă. Care este rolul avocaţilor, dar şi al judecătorului? Este evident că, orice avocat al apărării, încearcă să-l “apare” pe clientul său, dincolo de vinovăţie, ori de nevinovăţie. Şi ce face sistemul? Sistemul permite şi întreţine o tradiţie în sine vicleană. Sub pretextul că orice om are nevoie de un ajutor, sistemul dă spirit şi legiferează trucul. Mai simplu spus, cu cât un avocat este mai agil, cu atât şansele vinovatului cresc. Este foarte important să vedem acest lucru. Ba chiar se impune să ne asumăm această încrengătură, doar plecăm de la premisa că suntem nevinovaţi, nu?

Citeşte acest articol în continuare pe ManLifestyleMagazine. 

Ce nu înţeleg femeile?

Este foarte greu să trasezi o linie, mai ales când toată lumea se preface şi nu vrea să arate cum stau de fapt lucrurile. Bărbaţii nu preferă femeile false, uleioase, cu nu ştiu ce sclipici pe buze şi pe piept. Le preferă pentru alte lucruri, de moment! Dar nu pentru ei! Ce nu înţeleg femeile? Că nu sunt mai puternice dacă înjură, ori dacă se umflă mai mult pe nişte tocuri, dacă sunt mai înalte sau mai cochete. Nici un bărbat, în sinea sa, nu vrea să aibă o femeie slinoasă lângă el, ci una naturală.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu zic că nu e bine să te îngrijeşti, ba chiar este recomandat, dar este o diferenţă “enormă” între a te spăla şi a te da cu parfum. Sunt lucruri total diferite. Naturaleţe nu înseamnă că trebuie să pari firavă, să ai codiţe şi să leşini la orice glumă stupidă, nu, dar nici să devii bărbat, să vorbeşti mai gros decât el, să-l întreci în “grobianism”. Am văzut femei pe care, sincer, nu le puteai separa de un bărbat, şi nu este vorba de aspectul fizic, ci de comportamentul specific bărbătesc. 

Citeşte continuarea acestui articol aici. 

Femeia viperă

Bărbatul are un avantaj şi un dezavantaj, acela de a fi puternic fizic. Însă, femeia viperă are avantajul de a se lăsă bătută, de a încerca cu orice manevre să beneficieze de statul ei de "neajutorat". Bărbatul maimuţoi, pe lângă faptul că are muşchi, mai are o altă problemă, nu prea poate să-şi controleze sentimentele şi pulsaţiile. Pe acest fapt mizează femeia viperă, care caută cu ardoare să fie victimă, să joace teatru ieftin, să se tăvălească în chinuri, proiectându-şi totul cu cea mai mare viclenie şi mârşăvie. Nu există nimic mai crud pe lume decât răzbunarea şi focul cu care se îmbracă femeia viperă. Şi când e vorba de femei - la fel gândeşte - pentru ea totul este doar mijloc şi dispreţ. Femeia viperă atacă bărbatul şi femeia "simplă" cu aceeaşi ferocitate cu care îşi seduce propria-i viaţă. 

Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

Isteria iPhone 5

            Nu pot să înţeleg de ce aşa de multă nebunie legată de iPhone? Chiar să se rezume totul la un telefon amărât? A picat netul, siturile au transmis în timpi "reali" promovarea şi conferinţa aferentă produsului. Oare umanitatea să nu mai înţeleagă că nu totul se rezumă la nişte jucării? Totul, dar absolut totul este doar marketing şi păpuşărie ieftină, de debara.

            Nu am văzut oameni care să se înghesuie la nu ştiu ce invenţie legată de medicină, de fapt nici nu am văzut indivizi interesaţi să caute lucruri cu adevărat revoluţionare. Toţi aşteaptă un telefon cu o cameră de filmat mai bună, cu câteva comenzi în plus, ori poate câteva butoane mai buclucaşe. Tentant este că lumea nu mai stă să citească cărţi, să se intereseze de unde vin sau cum se construiesc noutăţile, nu, toţi stau şi citesc manuale de utilizare ale gadgeturilor. Se spune că un gadget îţi uşurează muncă, că scopul lui ar fi tocmai acela de a ne elibera de toate. În schimb, totul este cât mai ascuns, cât mai bine înţesat, cusut cu aţă neagră, nimic nu este clar, ci cât se poate de abscons.

            Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.