Oamenii nu pot fi citiţi?

Am militat, să-i spunem, mereu pentru ideea aceasta – oamenii nu pot fi citiţi. Aşa este, însă pe jumătate. Există totuşi o „categorie” de oameni, îi recunoşti foarte uşor, care pot fi citiţi. Nu există neapărat nişte lucruri pe care le fac într-un anume fel, ori poate nişte schiţe foarte bine trasate, dar există, să zicem, nişte măşti care trădează, iar cea mai importantă este masca inteligenţei. Toţi sunt inteligenţi, ştiu cum stau lucrurile!

De exemplu, o să auzi mereu tot felul de indivizi vorbind despre ei laudativ, cât sunt ei de versatili, sofisticaţi, greu de citit. Ei bine, ăştia sunt cel mai uşor de citit, sunt aşa de uşor de citit, încât, dacă te chinui un pic mai mult, îi poţi convinge de nişte lucruri pe care cu siguranţă nu le-ar fi "pâlpâit" niciodată. Să nu uităm că mulţi aşa îşi iau zilele! E o hipnoză, să-i spunem, barbară!

Există totuşi o specie aparte, destul de simplă, fără de sclipire, seacă. Aceştia sunt indivizii asemenea gândacilor, ori a oilor. Unde i-ai pune, din orice poziţie, ai putea de dinainte să-ţi dai seama pe ce drum o iau. Ăştia sunt aşa de goi spiritual, de seci, încât şi pietrele par mai umane. Îi vezi ahtiaţi după produse, după imagine, modă, tot felul de lucruri, zorzoane, care mai de care, tot felul de invenţii menite, construite cu scopul de a-i scoate din peşteră. Numai că, să fim serioşi, orice produs te duce tot în peşteră! Şi pe lângă faptul că sunt extrem de urâţi spiritual sunt şi enervant de plictisitori, le poţi răspunde în timp ce te gândeşti la cât de proşti sunt. Practic, poţi „conversa” cu ei, iar lumina neuronilor să fie stinsă.

Nici nu ai de ce să te superi pe aceşti oameni, sunt aşa de fascinanţi în prostia lor, în felul lor de a concepe lumea în care trăiesc, weltanschauung-ul lor l-ar face gelos şi pe Heidegger! Şi asta pentru că toţi sunt complicaţi, au aşa multe probleme în a alege tot felul de produse, unele mai incredibile decât altele, încât nici nu poţi concepe travaliul năvălirilor neuronale. Aceşti oameni sunt incredibili prin faptul că sunt exact ca nişte gândaci, meniţi să behăie, să spurce cu orice ocazie simplul fapt de a fi în viaţă. Iar adevăratul masacru începe când îşi dau seama că pot emite judecăţi de valoare. Până nu-ţi dă prostul cu tifla…nu se poate. Până nu iese el în evidenţă cu ceva, nu se lasă. Însă, nu ştiu cum se face, dar mereu o face din peşteră. Ăştia sunt cei care mimează inteligenţa.

Mai sunt unii, la fel de interesanţi, care mimează seducţia, aceşti Don Juani de Caracal, goi şi la propriu şi la figurat. Cu texte furate de pe net, probabil luate de la unul ca mine, dau cu tupeu, merg în faţă, exact ca vacile. Se ung cu ulei pe corp, îşi antrenează muşchii în toate poziţiile, mai puţin muşchii creierelor, acolo este mai greu. Sunt disciplinaţi, ordonaţi, banali. Probabil, după ce le asculţi inepţiile o oră, două, te apucă durerea de cap. 

Citeste mai departe

Se afla furtul in natura umana?

De cand au inceput astia la televizor sa-l invoce pe Platon, am inceput sa-i acord si eu mai multa atentie. Nu de alta, dar cred cu tarie ca filosoful avea mult mai multe pe cap decat sa rezolve nu stiu ce probleme cotidiene. In aceeasi masura, il frecventez cu placere si pe Kant. Mai ales ca, odata cu nebunia aceasta cotidiana in care descoperim furturi de zeci de milioane de euro, devine, culmea, actual. Sa nu uitam totusi intrebarea lui Kant - "Cum ne putem astepta ca dintr-un lemn atat de stramb sa fie cioplit ceva cu desavarsire drept?"

Cum putem? Ei bine, tot Kant ar da raspunsul! Prin datorie morala, prin apelul facut la deontologie. Sigur ca omul, in prima instanta, este "profan”, insa tot "umanitatea” din el este sfanta. Si atunci, cum impacam aceasta antinomie? Adica, barbaria este in centrul proiectivitatii umane, insa tot acolo se gaseste si calea spre izbavire. Ce alegem atunci?

Sistemul de drept, daca nu ar exista oameni moralmente vorbind, drepti, nu ar putea sa dainuie, sa existe ca atare. Ceea ce ne indica oarecum o perspectiva pozitiva. Este in natura noastra sa fim invidiosi, vanitosi, corupti, vezi Platon - nu acela expus la televizor - dar tot in noi se afla si cheia pentru aceste probleme. De vina pentru acest raspuns este tot Kant.

Si am reusit. Legea este un raspuns la tot ceea ce se afla mai macabru in noi; da, in noi. Caci, da, tot noi suntem canibali, tirani, criminali in serie. Tot noi ne indragostim de cadavre si violam tot ce prindem. Tot noi masacram cu zambetul pe buze. Si tot noi, ca in orice comedie meschina, ne prefacem ca suntem morali, drepti, onesti.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/se-afla-furtul-in-natura-umana--s8899.html#ixzz2jEFDJpP8

Noul cod rutier are colţi? Ori şoferul are imunitate stelară?

Îmi plac deciziile româneşti, chiar şi atunci când sunt amânate. Şi asta pentru că orice amânare este, în esenţă, o amintire a faptului că noi nu suntem în stare de nimic. Nu că m-ar fi excitat adoptarea noului Cod Rutier. De ce? Pentru că nu reprezenta din punct de vedere moral un reper.

Cum poţi să iei decizii doar în funcţie de buzunar? Ce se întâmplă cu oamenii care mor? Totul se rezumă doar la un calcul utilitarist? Pe acest principiu, bei trei beri, îţi aştepţi cel mai de temut duşman şi dai cu maşina peste el. Iei acolo un an jumătate cu suspendare. Ce logică e asta? Şi de când litera legii a fost spălată cu număratul banilor?

Dacă ar fi după mine, orice cod – din lumea asta – ar trebuie să fie cât mai sever. Nu numai că o persoană care încalcă regulile trebuie să plătească cu vârf şi îndesat, dar trebuie să şi putrezească în închisoare. Argumentele de genul – „Românii nu-şi permit să plătească amenzile” sunt cele mai penibile. Păi ce rezultă de aici? Că dacă nu-şi permit, evident trebuie să fie cât mai mici. Cu alte cuvinte, liber la crimă!

Şoferul nu este o specie aparte. El nu vine din stele şi trebuie protejat în plus. Şoferul, înainte de toate, este om. Iar oamenii, chiar şi ăia de nu merg cu maşina, au drepturi. Ca să vezi! Nu-i obligă nimeni pe „şoferi” să fie „şoferi”. Pot fi, fără prea multe greutăţi, pietoni. Culmea, oricum ar fi, tot oameni ar fi. „Deci, aşadar şi prin urmare”, „şoferii” când au dat de carnet şi-au asumat nişte obligaţii, nu numai drepturi. Iar aceste obligaţii, nu ştiu cum să spun, implică şi faptul de a nu ucide, fie că e intenţionat, ori neintenţionat. Evident, un pieton are mai puţine „şanse” să ucidă pe cineva pe stradă. Poate doar dacă are o zi mai proastă. Dar să trecem peste. Deci, „şoferul” se află în postura individului care vrea, dar nu-şi asumă nimic. Mai ales şoferul român.

Însă, ca să fie mai simplu de înţeles, o să fac un exerciţiu: Să presupunem că pe stradă, în spaţiul comun, public, merge un individ care jonglează cu săbii. Asta îi place lui să facă. Şi să presupunem că el consideră că este un bun mânuitor. Că aşa vrea el! Asta până într-o zi, când o sabie se înfige în gâtul unui individ de pe stradă. Evident, „cuţitarul” nostru spune că nu a vrut să se întâmple aşa ceva. Deci, în termenii noştri, îşi asumă doar prilejul de a jongla şi de a fi apreciat pe stradă, deci de a culege faimă, de a avea beneficii, dar în aceeaşi măsură neagă posibilităţile incriminatoare, reducându-le din joben, făcând din tot ceea ce este în jurul lui doar un imens balon de drepturi; cu alte cuvinte, refuzând ideea de a avea costuri, trăind în lumea profitului personal, a beneficiilor.

Aşa e şi şoferul nostru. Se foloseşte de maşină, are beneficii de pe urma ei, dar când mai calcă un individ, imediat soarta e de vină, eventual bietul om că s-a aruncat sub roată. Practic, la fel ca jonglerul nostru, şoferul culege doar beneficiile minimalizând costurile. Nimeni nu-l poate obliga să renunţe la maşină, ar fi împotriva drepturilor fundamentale ale omului, pardon, şoferului, nu? Deci, cum o dai, şoferul are imunitate. Şi orice ai zice, este îndreptăţit să aibă mereu dreptate!

Citeste mai departe.

De ce nu se dă o lege ca toţi violatorii să fie castraţi?

Ce am avea de pierdut? Ei sigur ar avea ceva de pierdut! Nu de alta, dar sunt ţări în lumea asta care aplică o astfel de corecţie. Sigur că e vorba de o castrare chimică, dar mai contează? Uneori lucrurile trebuie să fie mai ferme, iar România parcă duce lipsă de fermitate. Şi în politică, dar mai ales în plan legal! Să ne gândim doar la faptul că aşa-zisa înăsprire a Codului Rutier a devenit o glumă bună. E suficient să latre doi căţei prin presă şi imediat se iau decizii în „favoarea cetăţeanului”. Nu cumva să pierdem nişte voturi, nu?

Cazul violatorului din centrul Bucureştiului este destul de tranşant. Pe lângă faptul că autorităţile, „organele” nu şi-au făcut simţită prezenţa, mai aflăm că violatorul a fost eliberat pentru bună purtare. Conform psihologilor, era un bun orator şi relaţiona într-un mod desăvârşit cu cei din jurul lui. Aş spune,  mai ales acum, la propriu! Relaţiona destul de bine. Şi pentru că relaţiona aşa de bine  s-au gândit că o poate face şi la prezent. Ceea ce a şi făcut! A ieşit la o plimbare prin centru şi a început să relaţioneze! Evident, avândul cuţitul în mână.

Scopul legilor, în ultimă instanţă, este acela de a da un exemplu. În acest fel,  factorul normativ nu-şi pierde din consistenţă, ci devine mai amplu, mai apăsat, deci mai sigur, mai bine clădit. În primul rând, într-o societate ne dorim să nu apară evenimente barbare. Şi ca să facem asta, forţăm nota din punct de vedere legal. Întindem aparatul normativ cât mai mult. Şi tindem evident spre deontologie, deci spre ideal. 

Citeşte mai departe.

Un contract buclucaş

Faptul că a dispărut contractul Bechtel nu ar trebui să mire pe nimeni. Mai ales că trăim în ţara lui Caragiale. Este suficient să ne gândim la „O scrisoare pierdută” şi toate se pun cap la cap. Este o logică tipic românească, iar asta învinge orice spirit şi raţiune. Logica românească este deasupra logicii elementare, iar cea simbolică, de ordinul 1, este o joacă. Mă tem că „logica românească” învinge şi logica juridică, chiar şi pe cea modală. De ce? Pentru că „logica românească” îşi permite să fie ironică. Are ceva din aerul lui Socrate, unde „eironia” era scop în sine.

Ce este mai dureros e faptul că „logica românească” este înţeleasă tacit de toţi românii. Ce este mai frapant este faptul că nimeni nu se simte jignit. În fond, dacă stăm şi ne gândim mai bine, „logica românească” trece dincolo de simţ moral şi răspundere civilă. Este mai degrabă felul în care răspundem noi ca societate la obligaţiile pe care le avem. Iar acest răspuns ne permite evident să nu avem nici o obligaţie. În acest hău, logica lui Trahanache, „Ai puţintică răbdare, stimabile!”, a devenit şi este un fel de simbol pentru o întreagă ceată de bovine.

Toţi rumegăm în spaţiul flecărelii, de la Heidegger citire, ca apoi să ne întrebăm cu ce am greşit. Este mult mai convenabil să dansam în jurul anost al unor ironii ieftine decât să punem osul la mişcare. Şi atunci primim ceea ce culegem. Astfel, sistemul de drept, în ansamblu, devine un pion de desfătare al vicleşugurilor caragialeşti. În acest carnaval – deplorabil - omul de rând devine călăul propriei sale vieţi, devine pionul anost de o tablă amărâtă de şah! 

Citeste mai departe.

Interviu cu George Colang

La numai 27 de ani, George Colang se poate lăuda cu faptul că a reuşit să-şi lanseze o carte, are un blog ce în timp a căpătat notorietate, conduce o revistă de filosofie şi colaborează cu diverse reviste. Despre întreaga sa activitate şi nu numai vom vorbi in continuare cu acesta, care a fost de acord să-mi ofere un interviu.

Ilona Andrei: De unde a început şi către ce se îndreaptă pasiunea ta pentru filosofie?

George Colang: Cred că din liceu a început. Aveam un profesor care la ore îmi punea mereu o întrebare, evident care m-a sâcâit: “Cât din tine este tine?”. Şi cum eu eram prins şi cuprins de „realitatea sinelui” mi-a rămas fixată întrebarea aceasta. E o chestiune simpla, minoră, care m-a făcut sa aleg drumul acesta. Evident că nu am descoperit cât din mine este mine, m-am apropiat să spunem, dar este o chestiune simplă, care pană la urmă a avut ceva de spus in privinţa vieţii mele si, in fond, lucrurile simple sunt si cele care ne definesc. Chiar daca ne place sa vedem viaţa dintr-o perspectiva egocentrică si să credem că este important orice lucru din ea si orice lucru pe care îl facem, viaţa se rezuma la câteva lucruri simple, banale, care pot fi văzute foarte uşor, şi pe care nu le vedem, pentru ca suntem ocupaţi mereu cu lucrurile „importante”.

I.A.: In anul 2011 ai debutat cu cartea “Portretul omului contemporan: barbarul”. Cum ai trăit acel moment si cum il priveşti acum, după doi ani?

G.C.: A fost un proiect pragmatic. A început dintr-o idee de la un curs, un proiect comun pe care l-am avut cu Adela Gavrilescu. Am stat la un moment dat si ne-am gândit cum ar fi să scriem o carte pornind de la acest proiect si uite aşa am ajuns unde suntem. Era înainte de a intra la doctorat si m-am gândit că o să conteze cumva, era un exerciţiu în vederea admiterii. Însă, din punct de vedere ideatic, evident că lucrurile s-au schimbat, pentru că acum le văd un pic altfel, dar am şansa să le regândesc şi sa le rescriu prin teza de doctorat pe care o fac, pentru că tema este axata tot pe barbarie, tot pe contemporan, însă acum dintr-o perspectivă morală. Cartea, aşa cum a apărut in prima instanţă şi cum se afla acum pe piaţă, este axată mai mult pe o perspectivă fenomenologică a barbariei, iar morala se poate sustrage, se poate surprinde, dar nu iese la iveală aşa de uşor. Aici este un gând foarte interesant al lui Kant care cred că poate să surprindă exact ceea ce am făcut cu cartea si ceea ce vreau sa fac acum cu teza de doctorat: „Omul este într-adevăr destul de profan, însă umanitatea din el este sfântă.”. Când am scris cartea in 2011 am luat in calcul doar prima parte (omul este intr-adevăr destul de profan), uitând mereu partea a doua, că umanitatea din el este sfântă. Am descris omul din perspectiva profană mai mult, dând la o parte mereu moralitatea. Acum, să spunem că am mai îmbătrânit un pic şi voi lua în calcul tot citatul. ( râde)

Citeşte mai departe. Dă click aici. 

Romania penala

Daca justitia a coborat cu adevarat in strada, atunci ar trebui sa o simtim. Nu numai la televizor. Ar trebui sa se vada atunci cand cumparam o paine si primim bon fiscal, sau cand ne primim restul. Ori cand incearca taximetristul sa ne pacaleasca. Ar trebui, cumva, sa fim linistiti cand trecem prin cartiere marginase.

Ar trebui si iarasi ar trebui…sa ne dam seama ca este o diferenta intre ceea ce se proiecteaza si ceea este factual pe piata. Poate ca asa spatiul public ar fi bombardat cu desene animate si filme de dragoste, iar infractorii reali vor fi fost la loc de cinste in puscarie. Pe tacute! Si fara joc de glezne.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/romania-penala-s8182.html#ixzz2b5fQFT4g

Rosie stoarsa pe tableta lui Sova

Oare cate lucruri nu s-or petrece in Parlament? Si care nu ies la iveala. Probabil ca undeva pe holurile institutiei se cultiva ceapa. Nu de alta, dar trebuie sa mearga cu rosiile. Iar pe la unele birouri probabil ca se cumpara branza de capra, oaie, vaca. Toate sortimentele cred ca se pot gasi acolo. In fapt, in spirit tipic romanesc, probabil ca totul este transfigurat in peisajul Mioritei. Mai lipsesc fluierele si totul ar fi minunat.

Probabil ca parlamentarii se ocupa in esenta cu totul altceva decat identificarea problemelor reale din societate si reglementarea de norme. Probabil ca, sub o forma sau alta, tot in plan mundan ajungem, adica dincolo de deontologie si planuri reale de reglementare. Si cand ma gandesc ca unii au fost mituiti cu palinca, imi dau seama ca nu suntem departe de un peisaj idilic, natural, unde totul este bio, iar crasmaritele danseaza pe masa.

In acest context, politicul reflecta populatia de la marginile oraselor, de prin paduri, imbuibate cu mici si bere. Avem in aceasta complementaritate vicioasa scenariul si cadrul societatii in care traim: bere, mici, rosii, branza, ceapa.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/rosie-stoarsa-pe-tableta-lui-sova-s7855.html#ixzz2Xoxnc112

Plagiatul si puscaria

In urma cu vreo luna si jumatate am participat in cadrul scolii doctorale de la Facultatea de Filosofie, Bucuresti, la o discutie legata de plagiat. Scopul intalnirii era legat de felul in care este perceput plagiatul in mediul academic. Totodata, era urmarit si codul etic din perspectiva plagiatului. O alta grila de discutie se desfasura in jurul autoplagiatului. Asta interesandu-ma pe mine mai mult. Dar sa le luam pe rand.

In primul rand, plagiatul, asa cum este perceput de societate, nu este vazut ca un furt. Desi este furt intelectual, el ramane aruncat in spatiul celor care gandesc si nu “muncesc”. Evident, munca bruta. Daca un individ fura o vaca, satul este revoltat. Daca un altul fura o masina scumpa, orasul este la fel de revoltat. In schimb, daca un individ fura niste versuri, nimeni nu este revoltat. De ce? Pentru ca, in mentalul romanesc, plagiatul are o latura mai idilica. Nu este strict legat de factual. Adica, daca nu e ceva concret, material, omul de rand nu percepe frauda. Ceea ce este destul de riscant, daca nu trist.

Plagiatul nu inseamna numai versuri aruncate pe foaie, copiate de un altul pe o alta foaie. Plagiatul poate fi material, iar discutia despre plagiat este cat se poate de apasatoare. In esenta, furtul intelectual poate fi luat in calcul doar daca ne raportam la beneficii ulterioare. Ca unul copiaza doua trei randuri pe o foaie, nu e nici o problema. Dar daca le duce la o editura si se semneaza, atunci e o mare problema.

Acum “idilicul” este transformat. Este rentabilizat si pus in bilant contabil. Devine materie, concret. Si poate fi mult mai rentabil decat furtul unei masini sau al unui bou. In acest sens, senatorul independent Valeriu Todirascu vine cu o propunere destul de interesanta, chiar riscanta.

Astfel, daca proiectul de lege este aprobat, plagiatorii ar putea ajunge in spatele gratiilor, chiar pana la 12 ani. Daca ne raportam strict la acest aspect, atunci proiectul are un anume sens. Pentru ca arata gravitatea faptei. In fond, cand vorbim de plagiat, singurul lucru care nu iese la suprafata este gravitatea. De cate ori nu mi s-a intamplat sa-mi gasesc articole pe diverse situri. Chiar cunoscute. De cate ori nu am auzit toti de lucrari de doctorat “contrafacute”. Toti stim de industria lucrarilor de doctorat. Si totusi nu reactionam.

Plagiatul, trebuie spus raspicat, iti poate aduce beneficii. Castigarea titlului de doctorat iti poate aduce iarasi beneficii. Este un lant cauzal care se poate fructifica. Prin salarii, contracte, drepturi de vanzare din carti si articole, calificare si participarea pentru posturi care presupun diploma de doctorat etc. O gramada de lucruri pot fi mercantilizate plecand de la creativitate. Si aici cel mai cunoscut proces este cel legat de inventarea stergatoarelor de la masini. Nu are sens sa dam numele companiei, ci sa spunem ca aceasta si-a insusit ideea, conceptul, de la un ins.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/plagiatul-si-puscaria-s7784.html#ixzz2WvuCqAvR

Justificarea jocurilor de putere

Am auzit, recent, ca magistratii nu pot fi luati la socoteala de nici o putere a statului. Ca este chiar "anormal" sa fie pusa problema in acesti termeni, ne spune Oana Schmidt-Haineala, presedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Cat despre o eventuala raspundere a magistratilor, dar si perspectiva actiunilor in regres?

"Nu este normal ca statul sa se indrepte cu actiune in regres in toate situatiile, fara a discerne, fara a stabili asa cum este stabilit la ora actuala atunci cand este grava neglijenta, cand este reaua-credinta a magistratului.” Sa pastram din cele doua perspective ideea legata de "normalitate”. Pentru ca in orice situatie, oricum am privi, daca incercam macar un pic sa ne uitam la activitatea judecatorului, sa intelegem felul in care-si desfasoara aceasta activitate, nu este "normal”.

In plus, daca ne tinem scai de magistrati, s-ar putea "inhiba”. Chiar mai mult, daca ne indreptam simpla noastra curiozitate, de ce nu dreptul nostru pana la urma, s-ar putea sa riscam ca "mai binele sa fie dusmanul binelui”. Si in final, chiar apoteotic: "De ce am schimba ceva care functioneaza?”

In primul rand, cine decide cu privire la normalitate? Daca un individ se hotaraste sa comita o crima in spiritul "normalitatii lui”, atunci putem spune ca se justifica atrocitatea? Pentru ca "normalul” subiectivitatii sale este mai presus de lege. La fel si egocentrismul unui magistrat poate fi mai presus de lege, pentru ca ciocanul este la el. Nimeni nu are ceva anume cu magistratii, dar trebuie sa existe un soi de raspundere, macar principiala, pentru ca asa se leaga lucrurile, mai ales cand vorbim de stat de drept.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/justificarea-jocurilor-de-putere-s7691.html#ixzz2W5qDzdXQ

Revizuirea Constitutiei naste himere?

Actul fundamental al Romaniei ar trebui sa impuna un anumit consens. Cel putin principial. Mai ales ca reprezinta terenul fertil pe care se pot cultiva norme. Insa, un lucru important - care scapa - tine de faptul ca orice Constitutie are un rol platonic, de fixare ideala a unor directii. Constitutia este aplicata tocmai prin faptul ca nu este "aplicata" – pentru ca sugereaza cadrul, il schiteaza, dar nu-l corupe. Practicul este astfel preluat de legile intregitoare.

De aceea, asa cum spune si premierul Romaniei, Victor Ponta, aceasta "modificare constitutionala trebuie sa fie cat mai supla”. In acest spirit, afirmatia lui Ponta este cat se poate de obiectiva.

Si pentru ca romanii sunt inventivi cand vine vorba de dreptate, nu se putea sa nu culegem un soi de "inventivitate” cu privire la revizuirea Constitutiei. Pe principiul ca fiecare are dreptate in felul lui, dar si pe fixatia ca romanul este bun la toate, au luat nastere tot felul de propuneri hilare. Din acest florilegiu si-au extras seva ideile deputatului Eugen Nicolicea si ale senatorului Ioan Toma ca deviza Romaniei sa fie "Nihil Sine Deo”.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/revizuirea-constitutiei-naste-himere--s7681.html#ixzz2W5WryYNd

Jules Evans: Filosofie pentru viaţă şi alte situaţii periculoase

Dacă ar fi putut să picteze cartea, atunci Jules Evans cu siguranţă ar fi făcut apel la Şcoala din Atena de Rafael. De ce? Pentru că pictura exprimă diversitatea întregului faţă de parte. Aşa se face că-i avem pe Aristotel, Platon, Socrate, Heraclit, Pitagora, Epictet, Rufus, Seneca, Epicur, Diogene, Plutarh, dar şi scepticii puşi în acelaşi plan – cu toate filosofiile lor – iar în aceeaşi măsură avem parte de toate învăţăturile care rezultă din acest sincretism, totul fiind în avantajul nostru, al cititorilor. Autorul, chiar de la început, ne intrigă, ne arată că şcoala modernă nu mai păstrează nimic din idealul şcolii de la Atena. Acesta fiind punctul de plecare.

Împărţită în douăsprezece lecţii uşoare, cartea păstrează ceva din aerul unei şuete filosofice, sau al unei conferinţe menite a ne da o mână de ajutor în tumultul pe care-l simţim adesea în mediul cotidian. Este o încercare, chiar reuşită, de a ne întoarce la spiritul şi nobleţea de care ne-am îndepărtat cu atâta îndârjire. Chiar dacă filosofia nu a fost asociată, de-a lungul timpului, cu practicul, iată că autorul se încăpăţânează, chiar accentuează acest deficit, creând astfel un avantaj, un soi de revanşă existenţială adusă istoriei. Şi nu e vorba doar de un demers profesional, ci chiar personal: „Aveam nişte opinii şi deprinderi intelectuale toxice, […] Aceste opinii toxice se găseau în miezul suferinţei mele emoţionale. Emoţiile mele decurgeau din opiniile mele, făcându-mă să mă simt extrem de anxios în situaţii sociale şi deprimat atunci când acele situaţii nu evoluau bine.” Aşa se face că această carte se naşte din sinceritatea omului încercat, pus în situaţii concrete, şi nu din dorinţa lascivă de măgulire a ego-ului, sau poate o victimizare de dragul victimizării de a culege faimă şi notorietate profesională. Nici vorbă.

Începând cu Socrate. Ce putem culege din învăţăturile sale? În primul rând, Socrate ne învaţă să ne întoarcem la noi înşine, să ne găsim miezul dificultăţilor în bătălia sentimentelor. Dacă ar fi să facem apel la Socrate, atunci am învăţa că necazurile nu provin exclusiv din cauze materiale. De unde rezultă că soluţiile nu trebuie să fie neapărat materiale. Folosind „metoda socratică” – după cum afirmă autorul – putem să ajungem la noi înşine, la capcanele pe care ni le întindem fără să fim nevoiţi să ne „vindecăm” farmaceutic, psihologic, psihic, etc. Putem să găsim cauza necazului şi fără să cheltuim bani pe medicamente ori pe tratamente sofisticate. Este suficient să înţelegem că totul se învârte jurul gândurilor noastre, iar apoi totul vine de la sine.

De la Epictet ar trebui să învăţăm să ne stăpânim, să fim stoici în faţă năvălirilor viscerale. Dacă ar fi să rămânem cu ceva de la gândirea stoică, atunci am rămâne cu faptul că unele lucruri nu pot fi controlate, fiind independente de voinţa noastră. De unde, evident, apare imposibilitatea de a pune în act orice fantasmă. Însă, la fel ca gândirea socratică, stoicismul afirmă că putem controla opiniile. În fond, ele sunt singurele care ne perturbă limpezimea, chiar spulberând-o fără milă. „Indivizii cu anxietate socială, de exemplu, sunt obsedaţi de ceea ce cred ceilalţi oameni despre ei. Devin nervoşi, paranoici, furioşi şi neajutoraţi, totul din cauza unei totale fixaţii asupra opiniilor împărtăşite de către alţi oameni – pe care ei nu le pot controla.”

Pe aceeaşi linie cu Epictet vine şi Rufus. Astfel, antrenamentul filosofic presupune moderaţie şi exerciţiu. Nu poţi să pui în aplicare nici o învăţătură dacă nu eşti pregătit să înduri, chiar să treci prin toate etapele pregătitoare desăvârşirii de sine. Şi nu e simplu, e dificil, dar ţelul trebuie să fie mai presus decât plăcerea de moment.

Dacă nu ştim cum să ne controlăm furia, atunci cu siguranţă trebuie să luăm contact cu învăţăturile lui Seneca. Primul tratat de „anger management” a fost scris de el şi stă ca manifest pentru toate studiile dezvoltate ulterior. „Dacă aşteptările hiperoptimiste sunt una dintre cauzele principale ale furiei, atunci leacul este să ne coborâm aşteptările, să încercăm a le aduce mai aproape de realitate, astfel încât să nu ne mai simţim mereu trădaţi de lume. Stoicul încearcă să vadă lumea aşa cum este realmente în loc să-i pretindă a se conforma speranţelor sale.” În limbajul nietzschean, asta ar însemna să nu te laşi condus de idealuri. Aceasta a fost sesiunea de dimineaţă!

La prânz, un soi de hedonism! La polul oarecum opus, Epicur ne propune să savurăm clipa. Carpe Diem! Să ne dedăm plăcerilor şi să năvălim dincolo de orice dispute, să facem din fiecare zi o nouă viaţă, să înţelegem, aşa cum ar fi spus şi stoicii, că nu totul se învârte în jurul nostru, iar dacă lucrurile sunt aşa, atunci cu siguranţă nu avem nimic de pierdut dacă fentăm destinul. De aici ar trebui să ne rămână beţia sentimentelor şi zâmbetul de a trece cu brio orice încercare. Chiar şi aşa – „Dacă Epicur a fost un hedonist, a fost unul foarte auster şi raţional. A deţinut puţine bunuri şi a adoptat o dietă simplă: pâine, măsline şi apă. În zilele deosebite de sărbătoare, putea să guste puţină brânză.”

Prima sesiune de după-amiază, avem mistici şi sceptici! Heraclit ne arată că natura curge şi se varsă în noi. „Mirabilul centru” al lui Rilke îşi găseşte obârşia în Poemul naturii al lui Heraclit. Când vorbim de foc, logos, mişcare, nu putem să nu ne gândim că nu ne aflăm în contact cu natura. Suntem legaţi şi conectaţi la acest mister înconjurător. Iar singurul lucru care ne poate surprinde în toată autenticitatea nu poate fi nimic altceva decât mişcarea. Într-un limbaj mai nuanţat, devenirea. Să nu uităm ce spunea Heraclit: „Nimeni nu se poate scălda de două ori în acelaşi râu, căci mereu altele sunt apele în care te scufunzi.” De la Pitagora ar trebui să ne rămână, pe lângă proverbele iscusite, ideea că există o armonie care ne cuprinde şi ne salvează de la orice pericol. În fond, totul este construit armonios de noi. Cu toate acestea, scepticii ne învaţă să punem la îndoială aceste constructe care par ineluctabile. Dacă pitagoreicii ne dau dârzenia matematicianului, scepticii ne dau ironia, iscusinţa de a o lua de la capăt şi a pune la îndoială şi cele mai criptate „soluţii”.

Citeşte mai departe acest articol, dă click aici. 

Ce să facem cu viaţa noastră?

Problema cu viaţa este că nu avem nici o idee despre ea; despre cum ar trebui, sau ce ar trebui să facem cu ea. Supremul blestem! Şi de aia ne plângem în dreapta, în stânga. Fie că alegem să ne lăsăm cufundaţi în hedonism, sau să cădem în plasa habotniciei, nu avem nici cea mai vagă idee despre rolul nostru pe Pământ. Nu că ar exista vreunul, dar simţim apăsarea de fiecare dată când respirăm, când încercăm să ne minţim că ştim ce este bine, ce este rău, când luăm decizii, sau când stăm pe loc. De aici răsar crimele, marile valori, politica, filosofia.

Însă, un lucru mai important decât cele de mai sus - sinuciderea. Nu este nimic mai apăsător şi mai arătător decât să-ţi iei viaţa. Dacă omul nu şi-ar lua viaţa, atunci întreg raţionamentul cu privire la nenorocirea vieţii ar pica. Chiar dacă omul dă naştere la valori, chiar dacă comite atrocităţi, nu este suficient pentru o analiză obiectivă. Se pot găsi destule argumente stupide. De obicei stau toate ca principii în „manualele” despre viaţă. Dar când omul îşi leagă soarta de gât şi se spânzură cu ea, cu siguranţă intervine certitudinea care ne arată că viaţa este cu mult peste cât putem duce. Atenţie, aşa „se vede” inconştient. Căci viaţa nu este decât clipa de dinaintea morţii, atunci o vezi cel mai limpede; din păcate prea târziu.

Citeste mai departe.

Cum ştim că înşelăm?

Iată o întrebare! Cum ne percepem frământările? Cu centura de siguranţă pusă pe noi, sau cu tumultul alunecos de inconştienţă? Oricum ar fi, trebuie să cântărim cumva, să scoatem raţiunea la iveală, să ne demascăm epistemic trăirile. Dar cum procedăm? Cum ştim că înşelăm? În ce condiţii? Înşelăm de fiecare dată când ne trece vreun „fior” prin minte, sau când ne punem în aplicare pompa somatică? Dacă de fiecare dată ne punem împotriva trăirilor noastre, atunci ajungem să ne trăim iluziile. Iar dacă alegem să le trăim, ne pierdem firescul. Şi atunci? Cum calculăm? Cu lopata sau cu inima?

Dacă tot există un spaţiu al moralităţii, de ce trebuie să ne limităm la corp? De ce nu ar fi râvna o problemă? De ce nu ar fi privitul în ochi o problemă? Numai somaticul este duşmanul moralei? Oare dorinţa de moment, fascinaţia de a gestiona momente ideale nu este o problemă? Dar să punem totul în plan practic. De ce nu ar putea fi condamnat moral şi spaţiul ideal al dorinţelor? De ce ar trebui să dăm cu pietre doar în factual? 

Citeşte mai departe acest articol. Dă click aici. 

În speranţa unei amăgiri

Ne controlăm oare toate mişcările, sau ne dăm de gol cu fiece gest? Căci, oricât ne-am robotiza gesturile, tot ajungem să ne căsăpim demersul, să ne demascăm. Dar ce ţinem aşa de mult la aparenţe? Nu oare pentru că, aşa cum spunea Pascal, „nu ne mulţumim cu trăirea ce aveam în noi şi în propria noastră fiinţă; voim să trăim în ideea celorlalţi, cu o trăire imaginară; şi facem, în acest scop, eforturi ca să părem altfel decât suntem”, ori pentru că totul se învârte în jurul recunoaşterii sociale? Evident, fără o apreciere socială nu am putea exista în interiorul acelei comunităţi, nu am avea parte de nici un fel de beneficiu „administrativ”. Cu toate astea, sunt momente când simţim că totul ne sufocă, că acest imens construct artificial se întoarce împotriva noastră. Şi este normal să fie aşa. Căci interesele diferite dintre oameni creează iluzii diferite, norme diferite, rituri feluri. De aia suntem ameţiţi – pentru că nevoile noastre nu converg, nu sunt doar fiziologice, sunt şi intelectuale, iar de cele mai multe ori politice. Omul este o fiinţă socială, ne tot ameninţa Aristotel prin Antichitate. Însă în ce condiţii? În condiţiile în care femeile nu aveau statut, ba chiar erau poziţionate în vecinătatea sclavilor? Fuga de iraţional, de lumea animală, de tot ce era mai puţin ideal, toate astea şi nu numai, au dus la cultul Supraomului postmodern. Adică, dintr-o baie nemulţumită, s-a născut o baie de victorii personale. O lume a imaginaţiei, a iluziei dusă la extremă, dar care se scaldă în barbarie.

Citeste mai departe. 

Lupta dintre femei

Ştim foarte bine că bărbaţii sunt mult mai direcţi când vine vorba de a alege o femeie. Simplu, au impresia că ei aleg, când de fapt au fost aleşi cu mult timp înainte de femeie. Şi atunci, dacă lucrurile stau aşa, reiese că lucrurile sunt un pic mai încurcate. Există o bătălie, o luptă pe care bărbaţii nu o înţeleg. Această luptă se petrece tocmai pentru că alegerile sunt făcute de femei…în bună parte. Bărbaţii, când aleg, o fac destul de simplu, se axează în primul rând pe aspectul fizic. Rar să vezi un bărbat că alege „raţional”. Ei bine, femeile, jocul lor, toată nebunia legată de opţiuni, sunt obligate astfel să se întreacă. Nu ştiu cum să o spun, dar există o competiţie între femei la care bărbaţii nu au acces. De ce? Pentru că ei sunt trofeul. De unde şi paradoxul care scoate la iveală că două femei se luptă pentru un bărbat, de regulă, unul prost. În aceste situaţii se vede cel mai bine jocul. Se vede şi-n alte situaţii, dar sunt mult mai ascunse şi mai greu de demonstrat. Însă, aici, e banal, e simplu de văzut. Femeile duc o luptă cu alegerile pe care le fac. Ele luptă de fapt cu ele. Încearcă să demonstreze competitoarelor că alegerea a fost bună. Bărbatul aici are rol doar de trofeu.

Citeşte mai departe.

Viata de pe Facebbok

Toată viaţă ne luptăm cu noi înşine, de la dorinţe deşarte, la iubiri neîmpărtăşite. Toate astea, şi nu numai, sunt năzuinţe ce vin adesea spre noi. Este foarte frumos că nu ne mulţumim cu nimic, dar totuşi parcă întrecem cumva o limită a bunului simţ. Există aşa ceva? Normal, că nu, doar noi avem puterea să decidem. Aud, adesea, din gura infractorilor – Nimeni nu este mai presus de lege. Aşa e, nimeni nu este, poate doar omul. Aceste idealuri foarte interesante sunt o proiecţie spontană a voinţei noastre de a încerca să nu ne furăm startul. Nu le-am creat din dragoste de înţelepciune, ori poate din iubire de aproape, nu, le-am dat sens tocmai ca să nu pierdem. De unde şi paradoxul! Dacă noi ne-am fixat terenul de joacă, atunci tot noi ar trebui să suportăm şi consecinţele. Dar aţi văzut vreun om care să înţeleagă că există şi costuri pe lângă beneficii? Eu, unul, nu am văzut. Poate aşa…la nivel discursiv, însă în plan real nimeni nu vrea să stea la coadă, toţi vor să fie primii. De aceea, avem şi vieţi ideale pe Facebook. Acum, în noua răsturnare socială, individul de rând trebuie să se depăşească, să fie vedetă, să arate mai mult decât poate duce. Suntem obligaţi astfel să ne minţim pe noi, pe ceilalţi, altfel pierdem startul, sau rămânem la coadă. În goana aceasta crescândă de popularitate, omul este obligat să nu mai stea pe loc. Şi uite aşa avem parte de o complementaritate inutilă. Fugim de noi, ca să ajungem la noi. Şi cu toate astea…ne punem piedici. Viaţa ideală de pe Facebook nu-ţi arată că nu ai bani în buzunar, sau că ai luat în greutate, nici că suferi, ori poate că ai sufletul corupt, nici vorbă, viaţa de pe Facebook este idealul coborât pe Pământ. Pe Facebook nu încercăm decât să arătăm cum am vrea să arătăm. Altfel, nici nu ar putea să fie posibil, să aibă succes un asemenea truc social. Dacă toţi ne-am posta efervescenţa, ridicolul, chiar dacă o facem, atunci cu siguranţă ar da faliment toate siturile de socializare. 

Citeste mai departe. Click aici. 

Îl iubesc, dar… am un amant

În biserică femeile se acoperă nu pentru că aşa le spune Dumnezeu, ci pentru că preoţii fac infarct! E o diferenţă mare între nepăsare reală şi instincte refulate, îmbrăcate şi ascunse, îndosite în „sacralitate.” Şi atunci? De ce să nu înşele? Să o facă! Şi să nu se uite în spate, să treacă aşa cum simt prin viaţă, căci iubirea nu este la orice colţ de stradă. Oamenii, dacă se căsătoresc, plecăm imediat de la falsa premisă că se (şi) iubesc. Nimic mai greşit. Între un aranjament fiscal şi iubire este totuşi o diferenţă destul de mare. O altă prostie, care ne obligă să dăm cu pietre, ideea că toţi iubim! Să fim serioşi, iubirea nu vine aşa la orice pas, doar pentru că suntem aşa de meschini şi de orgolioşi şi ne place nouă să credem că avem parte de ea. Cei mai mulţi stau într-o relaţie din plictis. E ca şi cum ai spune că cei mulţi stau în viaţă din frică de moarte. Asta nu e iubire, iar dacă nu este, să înşelăm în draci, oricum o facem cu mintea, cu sufletul, cu orgoliul, cu sufletul, chiar şi cu inima.

Citeşte mai mult aici. 

Angoasă în Mall

Asist, fără să vreau, la o discuţie legată de oameni şi ajutorul pe care s-ar presupune că ar trebui să ni-l acorde. Astfel, individul supărat de dincolo ţine să ne spună tuturor că oamenii sunt răi, iar în străinătate este mult mai bine. De ce o mai fi aici? În fine, probleme, probleme. Toţi avem probleme. Nu cred să existe cineva pe lume care să nu aibă probleme. Totuşi, sunt momente, clipe când nu mai contează nici problemele. Iar de obicei îţi dai seama exact atunci când te afli prins într-o mare de oameni. Eram acum câteva zile într-un Mall. Lume multă, grăbită chiar şi la localuri. Toţi fugeau, dacă stau să mă gândesc, de ei. Angoasa nu vine niciodată la program, ea nu este pusă pe hârtie, vine peste tine, nu este lungă, nici nu ar avea cum să fie, ci scurtă. Însă, în clipa aceea, eternitatea se dilată în tine. Nu mai contează nimic. Nu mai contează persoanele de lângă tine. Nu mai contează că toţi sunt preocupaţi să-şi cumpere haine. Nu mai contează că ai cheltuit enorm pe nu ştiu ce lucruri. Nu mai contează persoanele care te bârfesc. Nu mai contează mediul, locul, nimic. În clipa în care te-ai lăsat sedus de angoasă ai trecut într-un alt plan, într-un joc necunoscut, dar familiar. Este straniu, este (de) dincolo, dar te duce cumva la tine, la neputinţa ta, la faptul că eşti slab. Nu cred că numai anumiţi indivizi pot fi angoasaţi. Consider că toţi fugim de angoasă într-un fel sau altul. Cu metode specifice – unii dansează non-stop, alţii se îmbată… şi tot aşa. În plus, nici nu am putea să fim luaţi de gulerul propriei conştiinţe în fiecare zi. Ar fi mult prea mult pentru noi, nişte biete animale. 

Citeste mai departe.

Recenzie Portretul Omului Contemporan.Barbarul de Igor Ursenco

Mutantul perpetuu (O viziune critică la „Portretul omului contemporan. Barbarul”)

de Igor Ursenco

Într-un secol care promovează superficialitatea etică și grobianismul estetic, orice gest de împotrivire la gregarismul cultural tot mai generalizat mi se pare demn de toată atenția și diseminarea cuvenită printre cititori. E și cazul volumului „Portretul omului contemporan. Barbarul”, apărut în ținută grafică impecabilă la editura „Minerva”.

Tinerii filozofi și culturologi George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu își provoacă cititorul ─ chiar la primul lor opus ─ să scruteze fără urmă de teamă „portretul omului contemporan” și, mai ales, gradul de onestitate cu sine însuși. Pornind de la ipoteza că „barbarul este pruncul natural al civilizatului!”( afișat în Argumentul cărții), autorii sunt perfect dispuși ─ și echipați, trebuie să precizez! ─ pentru o incursiune postmodernă în mecanismul de funcționare a mentalității umane, rămase, se pare, nealterată în procesul evolutiv.

Aș risca să afirm că e o încercare post-barbariană pe deplin empatică de a susține în cheie freudiană că „barbarii nu au năvălit dintr-un ținut îndepărtat, de la vreun capăt al pământului uitat de exploratori prea visători, nici că s-ar fi aciuat în sânul civilizației de unde, odată voinici, s-ar fi avântat asupra părintelui adoptiv”. Fragmentul invocat dă seamă, printre altele, și de un stil savuros ce își merită toată investiția intelectuală inițială.

Documentat riguros, cu trimiteri bibliografice stratificate în varii domenii ale gândirii iscoditoare (filosofie, estetică, retorică, ideologie, etică etc), studiul face o incursiune pertinentă în imaginarul antropologic al omenirii, permițând la un moment dat că ar fi posibilă depășirea egocentrismului. Pentru această întreprindere nobilă (cu sens direct și figurat), George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu își epuizează, pe rând, toate îndoielile epistemiologice, sfârșind prin a identifica un răspuns clar și pe deplin angajant: „e posibil a-l recepta pe barbar ca fiind celălalt, barbarul din noi, ori drept barbarul civilizat care privește spre civilizatul barbar!”. Astfel că nedumerirea lui Friedrich Schiller ─ „Cum se face totuși că suntem încă și vom fi întotdeauna barbari? ─ care îi îndemna pe autori să își structureze, inspirat, volumul comun pe trei capitole (Hermeneutica barbarului, Estetica barbară, Etica barbară) pare să fi urmat coerent firul „continuității termenului, cât și a referentului” vizați.

Trebuie să menționez aici că tentația descriptivă de calificative („primitiv, sălbatic, crud, nemilos, barbar, necivilizat, străin, altul, celălalt, diferit”) se ramifică treptat la dimensiunile unei grile transdiciplinare, pe care aș numi-o „heterotopică” (în accepțiunea foucaultiană). La acest lucru contribuie și stilul unitar abordat, perfect credibil, având în vedere că ultimul aduce împreună două spirite aflate pe cale afirmării critice. De aici și meritul incontestabil al lucrării destinate să întrevadă trans-„barbarismul” în „portretul omului contemporan”, culminând cu avertizări absolut valabile asupra pericolelor ─ din păcate tot mai amenințătoare ca oricând în istoria umanității ─ de genocid cultural și anihilare fizică! Or, acest lucru mi-ar permite să fac referință la „Ipoteza Colang-Gavrilescu”, conform căreia alteritatea se perpetuează în imaginea deformatoare a marginalizării, fiind de datoria minților strălucite să resuscite umanitatea de câte ori ajunge pe buza genunii istorice și pe mâinile autocraților însetați de putere nelimitată.

După felul cum și-au structurat titlul primei lor cărți, bănuiesc că cei doi autori promițători ─ George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu ─ intenționează să recidiveze editorial cu justificată îndreptățire. Voi aștepta cu interes nedisimulat următorul lor titlu ─ colectiv sau individual ─ pe care l-aș dori cu adevărat polifonic. Trecuți cu bine de prima lecție a alterității, am toată convingerea că cei doi autori sunt conștienți că adevărata valoare scripturală se manifestă prin expunerea alternantă a ideilor, argumentare în contradictoriu, suplimentare critică reciprocă și autodeconstrucție derrideană, dar și de comprehensiune etică capabilă să depășească combativitatea humorală primitivă.

Igor Ursenco, 12 septembrie, Baia Mare