De pe vremea copilăriei

            M-a cuprins o poftă de vremea liceului, de nebuniile din generală, când iubeam o fată şi mă duceam să beau apă de o mie de ori, doar ca să trec prin faţa ei, sau când ocoleam un cartier, ca prostul, să trec pe lângă balconul ei. M-a cuprins un gând al vremurilor nebune din curtea şcolii, când jucam fotbal şi făceam scheme ca să mă dau mare că eu sunt mai bun decât Ronaldo. Ce jucător fain era Denis Şerban de la Steaua, mai ştie cineva ceva de el? Nu cred.

            M-a furat o melodie ce mă obliga să dansez în faţa tuturor ca un nebun, să fac circ în faţa blocului şi să fiu certat de toate mămicile de pe scară, motivul fiind unul destul de întemeiat: pervertirea celorlalţi minori, eu fiind, evident, minor! Ele uitau lucrul acesta! Ţin minte că în liceu avem un prieten care avea un număr de telefon asemănător celor de la linia fierbinte, eram aşa de supărat că nu am şi eu un asemenea număr, încât, într-o zi m-am dus la o vânzătoare şi i-am zis: vreau şi eu o cartelă cu 69! Doamne ce nebun eram!

            Ţin minte că, la şcoală, nu puteam să stau locului; în clasa a patra avem o colegă care a avea ca scop impus de învăţătoare să-mi dea o palmă-n cap. Aşa am ajuns să cuceresc eu fetele, nu ca să descopăr marea fragilă a pubertăţii, ci ca să-mi apar pielea, coaja, de marea învolburată de palme. Ce crudă era învăţătoarea cu mine! În banchetul din clasa a opta m-am simţit cel mai bine, acolo am avut trupă, orchestră, o vedere la Dunăre ce ţine să ne spună că viaţa este doar un truc din care scapă doar trişorii. Acolo, am dansat, am simţit, am trăit primul meu blues, cu prima mea parteneră adevărată, care avea să plece în Bucureşti, să facă liceul acolo. Frumos şi trist! Însă, ce lucru durează o veşnicie? În liceu am fost dezamăgit, „am ales să fi ales părinţii mei un drum pentru mine, un liceu economic, cu planuri măreţe şi drumuri creţe, pavate cu  intenţii dezgheţe“. Cu toate astea, după ce-am trecut prin joaca aferentă liceului, cu muzică la difuzoare şi alte prostii, am avut prilejul să-mi întâlnesc profesorul, omul care m-a întrebat: Cât din tine este tine? Obsesie ce persistă al naibii de insistent şi în ziua de azi. Nu am putut să-mi fac nicio prietenă din liceul acela, nu ştiu ce avea, nu puteam să înţeleg, să mă acomodez cu faptul că iubirea poate să stea cu tine în bancă sau pe coridor. Aşa că, fie vorba, viaţa m-a luat de mână şi m-a aruncat pe alte ogoare. Ce frumos era la rockotecă, ce norocos am fost să prind vremurile alea, miercuri seară, o noapte ce se câştiga pe ritm de chitară!