Când creezi un spaţiu artificial din care se naşte ceva, normal, suporţi consecinţele. Tu eşti cel care pigmentează lumea, tu eşti cel care plăteşte pentru păcatele tuturor. În general, lumea creată de fiecare reprezintă o paiaţă care se urcă pe tine. Tu eşti cel care deschide o lume ce devine închisă. Dar, ce facem atunci când această lume este desenată din necesitate, când ea este, până la urmă, ceea ce trebuie să fie la un moment dat. Această complementaritate inutilă este utilă. Și atunci, care este soluţia? Fugi de ceea ce-ţi este ţie propriu într-o anumită ordine temporală din viaţa ta, sau fugi pur şi simplu de artificial, de ceea ce te ajută să te integrezi în rolul pe care ţi l-a asumat cineva la naştere? De fapt, războiul nu se duce cu cei implicaţi, ei reprezintă oglinda desenată de tine, modul tău de-ai arunca în ceva care-ţi este ţie favorabil, totul se duce cu tine, cu oglinda spartă în tine. Acesta sunt eu, cel care schiţează acum un zâmbet anost, sau cel care muşca precum un şarpe flămând. Până la urmă, tu eşti cel care sparge geamul şi tot tu eşti cel care adună cioburile. Aceste frânturi compun actorul care cântă pe scenă.
9 comentarii:
viziteaza-ma si pe http://fatadepestrada.blogspot.com/
si totul..insirat de tine in acest articol..suna ca o poezie..smiles..
week-end placut!
:) pentru ca fiecare decizie e parte din tine, pentru ca "viata inseamna alegeri. suntem suma alegerilor noastre."
@d y e v e: ms la fel :) sper sa fie.
andra: ar fi simplu daca totul s ar reduce la alegerile noastre. din pacate in spatele fiecarei alegeri sta ceva ce nu poate fi descris. cel putin pe moment.
as zice ca din FERICIRE, uneori!:)
(Comentariu im- / ne- pertinent)
Întrebare - Dacă artificialul este artificial, adică ne-natural și ne-specific, existent, creat pentru a asigura adaptarea, conformarea la și cu rolul impus la naștere - pe care ți-l asumi prin acceptarea / crearea artificialului - rămîne artificial dacă ți-l interiorizezi? Dacă lumea creată este prezentă în tine - ca oglindă? - nu devine o parte naturală din tine? O grefă ce completează un gol, un transplant necesar? Nu se poate cosidera - din moment ce nu este respins - că acest spațiu devine parte din tine? Că devine TU? Că tu devii acest spațiu? Sau aștepți să se golescă scena pentru a azvîrli costumul pe ușa garderobei? În lipsa spectatorilor, cine este actorul? Este omul care se muncește (=se chinuie) ca actor? Fără publicul ce i-a impus rolul, fără critici și regizori, cine este? Pe scenă este un personaj. Așa și trebuie. Dar, dincolo de cortină, cum vrea să fie? Nu cumva este mulțumit să știe că toți îl consideră un personaj? Și nu este el, de fapt, un personaj? Poate chiar un personaj ce poate fi sincer o noapte întregă, sau o viață - pentru că și-a asumat rolul, și l-a integrat?
(uneori mai scriu și prostii - unul dintre anonimii care vor să fie anonimi tocmai pentru că nu sînt)
anonimul cu nume:) cred că ai prins ideea. asta mă mulţumeşte, înseamnă că întrebările devin strict retorice în acest caz. dar, totuşi, să schitez şi eu un pic. rolul asumat este intrinsec, este asumat pentru că se află în tine, că există in tine fără ca tu să l vrei, asta înseamnă că din punct de vedere logic - nu-l vrei dar îl ai, sau că tu îl vrei şi îl ai, chiar dacă nu îl ai, samd. este asumat pentru că ţine de tine, de natura ta, de acel prim punct genealogic care te-a aruncat pe scenă. tu nu ai vrut să te afli pe scenă, dar ai fost aruncat. cât despre situaţia care nu ţi se potriveşte dar te afli în ea, este f simplu: concursul de împrejurări te aduce într o situaţia care ţie nu ţi este proprie, dar pentru că te afli în ea, iarăşi îţi este, de aia cioburile se sparg în capul tău, de aia tot tu trebuie să strângi mizeria.
Trimiteți un comentariu