Deşert

Despre poze găsite în lacrimi, am constatat că nu are rost să le plângi. Plâng ele pentru tine. Despre viața ce curge cu pași limpezi către un vechi început, am rostit un cuvânt amăgitor. Am găsit două ființe care se certau frecvent în mine. Se luptau pentru o noemă. Un fel de luptă antipodică între idei. Am apreciat fals atunci când am hotarât să le unesc. Am considerat că Eu trebuia să mă găsesc în amândouă. Dar măsura poate fi mai mare! Ideile vin și pleacă, ele se rostogolesc amețitor în tine, iar falsa impresie că le poți manipula în voie este lipsită de valoare. Cum te poți lipsi de ideea omului-proiect? Sau cum poți renunța la ființa perfectă? În chinurile vieții ai tendința de a te lupta pentru aceste idei care te învăluie, vrei, nu vrei, în mister și speranțe deșertice. Ai renunța și la tine pentru a crea ființa perfectă, acel foc ce vine din zbucium și himere, acel plin găsit în gol și apa ce stinge-n durere. De fapt, cele două ființe ce se ceartă în fața ochilor tăi reprezintă lupta dintre posibil și imposibil. Astfel, ai în vedere două ființe: ființa perfectă (cea care nu va fi găsită niciodată) și ființa imperfectă (aceasta reprezintă posibilul aflat în fața ta, cel care nu te mulțumește). Pus între cele două idei, ai prilejul să nu respiri în virtutea inerției. Însă, situându-ne aici, vom observa că această secvență poate fi alunecoasă. În fapt, această situație te împinge să renunți la posibil și să adopți imposibilul. Ești forțat să adopți ubicuitatea! Dar nu este posibil! Singurul lucru care-ți va rămâne va fi Ideea unei persoane care nu va fi niciodată a ta. În schimb, posibilul va fi tratat superficial. Orizontul eliberator se va stinge-n necunoscut. Și, să nu uităm, unicul drum ce te ajută să ajungi la imposibil este cel posibil.