Acum 3 minute nu știam că o să te pun pe foaie și totuși am găsit un rost în putință, am reușit. Am început cu primul rând și am văzut că am probleme. Dar, de fapt, toți avem probleme! M-am gândit că al doilea rând o să spună ceva nou, dar nu am găsit nimic care să-mi arate asta. Acum, că tot veni vorba, viața e plină de probleme. Unii le văd mari, alții, dimpotrivă, le văd așa cum vor să le vadă. „Toți au probleme, dar“, ar spune unul, „nu ca ale mele“. Unii nu găsesc fericirea, alții nu au viață, prostii... Nu înțeleg, de ce dramatizăm? În fața cui ne justificăm viața?
7 comentarii:
Si eu ma tot intreb in fata cui ne justificam viata. Mi se pare crud ca tot timpul trebuie sa traim nelinistea unui act neterminat, unei povesti careia i-am pus punctul ,sau virgula, sau « amin »-ul unde nu trebuia. Si cred tot mai tare ca desi justificarile tin sa le fac, ca un orator, in fata oamenilor, nazuinta nedescoperita e sa ma explic si sa ma traduc in fata perfectiunii. In fata Perfectiunii a ce ? Habar nu stiu ! Si nici nu prea imi mai pasa. Am obosit sa fiu nemultumita de jumatatile de perfectiuni. Si tare imi displace gandul ca toate astea sunt in zadar si ca nimic nu are sens...nimic nu are sens...nimic...nimic...
Ce mi se pare cumplit de enervant e partea aia cu dramatizatul propriilor povesti. Cred ca e o oglinda ce trebuie neaparat sparta pentru ca prea seamana cu o ipocrizie egoista...
Dramatizam (ce zici ?) pentru ca s’tem singuri...
Si-apoi dramatizam din nou pentru ca nu ne-a auzit nimeni PERFECT justificarile si s’tem inca si mai singuri.
Dramatizam pentru ca ne place sa fim singuri, pentru ca s’tem oameni, pentru ca ne place si ne enerveaza, pentru ca, pentru ca....
Eu dramatizez des. Motivul ? niciodata nu cred ce spun pana la sfarsitul propozitiei. Niciodata nu stiu nimic. Pentru ca pun mereu insolubilul « cred » la sfarsit cu semnul exclamarii si merg mai departe rastalmacind intelesurile iluziilor si praful superficial asezat pe ele, plang soarta sau non-existanta unui singur adevar la care nu am cum sa ajung.
Dramatizez penru ca stiu ca celialti nu vor sa asculte.
Pentru ca stiu ca nu rezolv nimic.
Pentru ca stiu ca urasc asta
In definitiv, pentru ca sunt o ipocrita iar ipocrizia este cel mai mare deliciu al detainuirilor.
"destainuirilor".
uf!scz!
dar, ce ai vrea sa aiba sens? cred k ar trebui sa gasesti sensul sau mai bn zis directia in tine. de fapt sensul nu l gasesti ptr. k ai sperante. as spune eu...u esti acum! nu poti traii nici in viitor si nici in trecut si dk faci asta, atunci o sa gasesti si sensul, chiar dk poate fi trist. Sa nu uitam! fericirea este tristetea care zambeste. ai tristetea , fa-o sa zambeasca!:)
Dude, mp3 de download ai pe site-ul asta ?
Dude! ma bucur k ai incurcat hi5 cu asta! :)) apropo...cand mai facem cva muzica?
Exista o vreme a dramatizarii pentru fiecare si o alta a unei nebanuite puteri, cand orice "problema" pare ca se va fi sfarsit in momentul in care constiinta va inceta sa o piseze atat. E omeneste sa ne lamentam uneori. Ca unii fac asta in permanenta, e cam trist. Ca altii gasesc potrivit sa o faca tot mai rar, e o "fericire". Apropos, fericirea... Inseamna atat de putin in clipe in care ai pierdut atat de mult, incat orice raza de soare sau zambet de copil poate fi "fericire"!... :)
Pentru unii drama exista cu adevarat in vietile lor, altii o creeaza, iar altii o ascund. Ma intorc la legea firii: nu toti stiu sa lupte mai mereu. Nu intreaga jungla e formata din lei.
Trimiteți un comentariu