Putem să iubim?

Este foarte interesant un lucru. Toţi iubesc, luptă pentru iubire, se războiesc, enunţă judecăţi de valoare şi răscolesc oceane pentru a clădi ceea ce au, evident, sub o formă sau alta. Cu toate acestea, nimeni nu se gândeşte dacă este capabil să iubească. Toţi pleacă nu de la premisa, ci de la axioma iubirii. Matematic, nu sunt probleme, totul este asigurat. Dar nimeni nu atacă problema reală a „iubirii”. Există iubire? Suntem capabili să iubim dacă există cu adevărat? Şi dacă există, putem avea cu certitudine un plan, o schiţă, un ceva al iubirii, un perete de netrecut prin care să putem cu certitudine să ştim ce este iubirea? Adică, tot ne vestim în stânga, dreapta că iubim, nu putem să trecem dincolo de poveste şi să arătăm cu adevărat cum stau lucrurile?

Citeste mai departe. 

Ce îşi doresc femeile?

Să aibă parte de o persoană complementară. Să le mintă frumos. Să fie totuşi sinceră. Femeile nu îşi doresc oare să stabilească o relaţie reală? Să dea mâna, să nu pună piedici? Nu am văzut femei urâte, poate doar acelea care nu au reuşit să-şi păstreze feminitatea, să treacă subit în spaţiul barbariei. Femeia nu e făcută să dea cu ciocanul. Nu e nevoie să ne demonstreze că face uzură de forţă şi înjurătură; este suficient să fie atentă la detalii, să dea viaţă, căci femeia, chiar dacă nu suntem de acord, este viaţă.

Ce îşi doresc femeile? Să aibă alături un om puternic, lipsit de prejudecăţi, să fie un soi de Don Juan, să aibă simţul răspunderii şi al minciunii. Femeile sunt experte în a descoperi micile minciuni, de aceea adevărului nu trebuie să-i fie forţată nota. Ce îşi doresc femeile? Să nu aibă parte de instabilitate, însă nici să se piardă într-o conjunctură lipsită de joc. În fond, dansul şi naturaleţea nu se pot întâlni decât în spaţiul femeii. Ce îşi doresc femeile? Nici ele nu ştiu, dar e frumos că ne dau impresia asta, că sunt stăpâne pe propria lor instabilitate. Aşa arată şi motivul perfecţiunii. Entropia este culoarea şi jocul oricărui sistem, dar este acolo, îi face cu ochiul. Femeia este punctul de legătură dintre un ocean şi o pată de foc. Numai ea ne poate domoli isteriile, numai ea ne poate aprinde zvâcneala de zace în noi. În fond, a sta pe cumulul de instabilitate înseamnă a face uz de cele mai-nalte forme de înţelepciune.

Citeste mai departe. Da click aici.

Aristotel şi Etica Nicomahică

Orice artă, activitate sau chiar năzuinţă umană au tins prin însăşi esenţa lor asupra binelui. De aici s-a desprins ideea că orice activitate trebuie să aibă un ţel, un scop – de exemplu, scopul investigaţiilor medicale ar fi sănătatea, în cazul armatei victoria, al economiei bunăstarea. Şi atunci, dacă există o sumedenie de doctrine, ştiinţe cu o multitudine de scopuri de atins, unele mai mici şi mai puţin importante decât spaţiul lor de desfacere, atunci toate vor ajunge să conveargă spre un ultim scop – acela fiind binele. De aceea merită să fie gândit şi să fie pus în centrul oricărei analize de tip epistemic, şi nu numai. [1] Şi care ar putea să fie ştiinţa întemeiată să facă acest lucru? Cea politică – pentru că majoritatea scopurile dintr-o societate se strâng şi se absorb[2] în politică, mai precis prin apelul la lege, la aparatul administrativ. Statul devine astfel un fel de gestionar al binelui comunităţii, dar şi al individului. Mai precis, al binelui uman. Însă, cum poate statul să facă diferenţa dintre un bine personal, şi unul impersonal, dar măreţ, şi nu dezirabil şi atrăgător cum este cel individual, rămâne de văzut! Pentru că binele comunităţii, aşa cum apare aici, este suprem, iar toate celelalte năzuinţe nu sunt decât scopuri în vederea binelui final, întregitor.

Dar chiar dacă anumite activităţi sunt precise, cu scopuri bine definite, natura binelui nu se lasă aşa de uşor de cuprins, ceea ce întăreşte şi mai mult ideea că binele se menţine nu numai prin natură, dar mai mult chiar şi decât atât, prin convenţii, prin direcţii ce nu pot fi calculate şi analizate metodic.[3] Şi asta pentru că binele, aşa cum a fost înţeles de unii, a avut şi s-a dovedit a avea consecinţe grave, chiar dacă rolul său trebuia să fie ferm şi nobil. Aici, Aristotel chiar afirmă că unii au fost îngenunchiaţi de curaj, iar alţii au fost distruşi de bogăţie. Deci, se impune o mare atenţie cu privire la generalizările care se fac pe baza altor generalizări, ajungând astfel la un soi de soluţie finală cu privire la ceea ce este bun şi ce este rău. Totuşi, un lucru trebuie subliniat. Cel care se apleacă asupra binelui, trebuie să fie pregătit să nu se lase năpădit de sentimente. Ştiinţa politică nu poate fi gândită şi pusă în aplicare de un novice, de un om condus de pasiune – chiar dacă tendinţa poate fi eclectică, de îmbinare a acţiunii, a pasiunii cu raţiunea certă şi fermă.

Citeste mai departe. 

Jumătate din mine este ruptă din tine

Nu cred că ştiu să scriu fără tine. Am încercat să desfac mănunchiul ascuns de gânduri, să-mi spun că orice ar fi o să trec peste toate, că viaţa nu este aşa de complicată cum pare, că orice aş zice eu, poate tu, nu o să mai fim niciodată aşa cum am fost. Şi de ce? De ce ar trebui să se rupă totul? Când iubeşti nu este suficient? Sau poate pus în alte cuvinte: nu este iubirea suficientă? Nu are rol vindicativ, hrănitor, nu ţine de cald atunci când este rece? Sau poate că idealismul înscris în stele este mult mai plângios şi mai interesant decât mercantilismul faptelor noastre cotidiene? Nu vreau să sufăr, chiar dacă o fac de fiecare dată când mă scufund în marea ascunsă a năzuinţelor mele.

Citeste mai departe. 

Ce este feminismul?

Poate că vă întrebaţi de ce într-o revistă de bărbaţi se pune problema feminismului. Iar răspunsul nu întârzie să apară: pentru că feminismul se naşte din dorinţa de a pune femeile la un loc de cinste. De ce? Pentru că feminismul mereu a fost gândit la pachet cu barbaria bărbatului. Pentru că femeile luptă de secole, de fapt, cu bărbatul. Dar cum arată argumentul lor? Asta e ceea ce mă face pe mine să afirm că nu se află pe un drum bun! Să nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să atac mişcarea, şi nici să dau cu roşii, dar consider că unele nuanţe pot fi îndreptate, aduse acolo unde merită să fie.

Mereu am considerat că femeile muncesc mai mult, că fac toată treaba, că greul este cu adevărat dus de ele. Nu ştiu de ce, dar asta am crezut dintotdeauna. Poate şi pentru că am încercat mereu să văd dincolo de înveliş, să mă văd pus în situaţia de a desface ceea ce este greu de dezvăluit. Aş vrea, totuşi, să nasc o problemă. Cum se face că argumentul principal al feminismului se reduce la puterea de a lua decizii „importante”? Dacă citeşti orice carte din literatura de specialitate, o să vezi că totul se rezumă la faptul că femeilor li se interzice să ia parte la balciul „important”. Ăla fiind politicul, războiul, şi alte chestiuni legate de conducere. Ei bine, cred că aici greşesc „feministele”. Ele pleacă de la premisa certă că există lucruri importante. Iar acele lucruri sunt fix politice. Nu sunt răutăcios, şi nici nu sunt ironic, dar consider că un bărbat nu o să voteze niciodată împotriva soţiei sale. În plus, înainte de a fi bărbat/femeie există ceva mai sigur, şi mult mai onest, dar totuşi pervers, interesul. Totul, la acest nivel, pleacă de la nebunia de pune mâna pe lucruri, de a te impune. Nu vreau să spun că femeile nu au dreptul să facă politică, să nu ocupe locuri de conducere, vreau să se înţeleagă acest aspect, ci să arăt că înainte de aşa-zisul mit al puterii de decizie se află interesul. Sincer, dar sincer, nici o femeie nu o să voteze cu o femeie, la acel nivel, şi nici un bărbat, pentru că vorbim de cu totul altceva, de lucruri străine oamenilor idealişi şi simpli.

Citeste mai departe acest articol. 

România, tărâmul celor supuşi

Aş vrea să încep prin a spune că iubesc România aşa cum orice cetăţean din lumea aceasta nebună îşi iubeşte ţara de sânge. Însă este suficient să iubeşti şi să te laşi călcat în picioare la fiecare clipă? Poate iubirea de patrie să ţină loc de respect? Nu ştiu ce să zic, dar nu prea am încredere într-o naţiune al cărei imn îşi propune să „deştepte”. Logic, fie spus cât mai simplu, imnul nostru este cât se poate de tranşant. Românii sunt bătuţi în cap şi au nevoie să fie scoşi din peşteră. De aceea trebuie să ne „deşteptăm”. Dar cât să mai dureze? Parcă nu se mai termină cu răul împotriva noastră.

Am stat şi m-am gândit ce ne lipseşte nouă, de ce nu avem curaj încă să ne cerem drepturile, să ne batem cu pumnul în piept. Timpul, iarăşi timpul! Nu suntem suficient de loviţi, de muştruluiţi de istorie, avem impresia că odată cu revoluţia din 89 s-a încheiat totul, că nu mai putem face mai mult. Greşit! Pentru drepturi fundamentale trebuie să lupţi oricând. Pentru orice nimic, trebuie să lupţi. Românii trebuie să înţeleagă că nu este suficient să schimbe un regim, ci să ceară salarii minime ca în Grecia (1200 euro), care, apropo, sunt în „criză”. Asta trebuie să facă românii, să fie mai pragmatici. Era o vorbă, cum votează americanul? În ziua alegerilor, se duce în faţa frigiderului, deschide uşa, şi se întreabă: „E mai plin decât ultima oară când am votat?” Aşa ar trebui să fie şi românii, să treacă dincolo de dogme şi soluţii politice, căci politica nu are nicio legătură cu moralitatea, cu onestitatea. Şi nu e vorba doar de România, ci de orice ţară! Diferenţa o face „minima moralia”. În străinătate, politicul fură, dar aruncă şi un os. Oamenii au impresia că sunt liberi dacă se joacă pe Iphone, şi au mereu maţul plin. Fie că ne place sau nu să credem, înainte de filosofie este stomacul, iar românii sunt mai filosofi decât grecii, decât Platon. Chiar acum vorbesc nişte analişti la televizor despre democraţie! Iarăşi idealuri şi pastile. Probabil că nu l-au citit pe Frédéric Bastiat. 

Citeste mai departe.

Dispreţ

De unde vine dispreţul? Din încordare şi nefericire, din cumulul acumulat de stres, din orice? Din ce? Cum ajungem să dispreţuim? Să spunem că vrem să călcăm în picioare, să ştergem cu buretele, să omorâm cu sânge rece?! Nu există om care să nu fi fost vreodată tentat să rupă cu dinţii. Orice ar fi, chiar şi în cel mai subtil mod de falsifica viaţa, nu există încercări mai mari decât acelea de a juca teatru atunci când e vorba să ucizi cu sânge rece. Însă, formele de barbarie nu se văd de cele mai multe ori, şi nu sunt prezente la cei care dau din gură şi urlă ca nebunii. Nu! Ele sunt şi vin tocmai de acolo de unde nu te aştepţi, din mănunchiul oamenilor fără de chip, şterşi, care nu ies niciodată în evidenţă cu vreun truc sau vreo nebunie. Să fie tocmai acest fapt lucrul care-i obligă la crimă? Să fie tocmai nebunia de a nu sta pe scenă motorul care generează orice fel de conflict?

Citeste mai departe.

Cum separi o minciună de un adevăr?

Tăiem totul în două! Câştigăm şi suntem învinşi. Suntem răi, dar buni! Tot ceea ce facem se învăluie sub miasma maniheismului. Aşa tratăm totul. Nimic nu ne scapă! Nu avem nicio problemă atâta timp cât ne liniştim cu sărutul sublim al tăierii de cuţit. Ce să mai! Suntem sclavii gândirii de buzunar!

Adevărul nu a fost niciodată demn de pieptul nostru, de ceea ce ne ţine în picioare. Mai mereu am încercat să-l împăturim sub preţul raţiunii, să ne indicăm astfel valoarea, să o bifăm cu biciul, să nu ne scape de sub degetul mic. La fel, minciuna a venit la pachet cu răul, cu ilustrul mercantilism ce ne pândeşte la fiecare pas. Nu am vrut-o nici pe ea, ne-am spus că este mai plăcut să ne prevenim de orice eşec. Însă, fentând minciuna, am dat de adevăr, ne-am întors la locul de la care am plecat, am ajuns în spaţiul genuin al vârtejului de care ne-am lăsat ocupaţi. Să fie adevărul o femeie frumoasă? Să ne alinte cu tot farmecul său? Ori, poate, minciuna este cu mult peste simţul nostru de a distinge, de a „deghiza” adevărul de ţepi?

Citeşte mai departe.

Câteva cuvinte despre Barbar

Pentru a intelege mai clar faza crizei in care ne aflam cu totii, un volum recent aparut la Editura Minerva (2011), face un bilant al echilibrului dintre civilizatie si barbarie in noul secol:

“Am vrut sa vedem civilizatul din noi si ne-am gasit barbaria noastra deplina, reflectata in oglinda. (…) Barbarul nu se schimba, iar acest lucru am vrut sa uitam. (…) Am civilizat barbarul, dar civilizatul s-a barbarizat inapoi.”

Concluziile cartii lui George COLANG si Adelei GAVRILESCU nu sunt deloc magulitoare pentru stadiul civilizatiei post-industriale in care ne aflam:

“Traim intr-o goana, intr-o nebunie plapanda si furioasa, din care nu mai putem scapa. (…) Nevoia de cautare in cotidianul zilelor noastre a fost inlocuita cu nevoia de dominare. Omul a apus in incercarea sa de a-l domina pe Dumnezeu si astfel a devenit doar un sclav al ustensilului.”

Citeşte mai departe. 

Lumea din jurul meu

Sunt persoane care mă urăsc, deşi nu au nicio treabă cu mine. Îşi fac ei aşa un portret; parcă îi şi aud: ăla cu figurile lui, crede că le ştie pe toate, cine e ăsta să-i facă el pe toţi, lasă că-i arat eu, un infatuat, prea plin de el, pur şi simplu mă enervează cu aerul lui de superioritate, prea fals, ipocrit, mândru, nu ne lasă să-i răspundem, e prea de tot, prea mult tupeu, aroganţă, credul şi superficial. Toţi, de dinainte de era facebook, şi post-facebook…aşa văd lucrurile. Dar să nu ne stricăm cheful, nu? În fond, cam cu asta se ocupă oamenii, nu? 

Stăm şi bărfim, ne jucăm cu poveşti banale, scindăm tot ceea este mai frumos de urât. Emitem judecăţi de valoare şi dăm cu biciul. E interesant acest rol de judecător, nu? Şi simplu, căci nu necesită nimic, poate doar o gură plină cu „trandafiri”.  Cochetăm cu toate, le ştim pe toate, dar în principiu nimic. Nu este deloc anormal, este cât se poate de normal, însă mă tem că o să rămânem doar cu asta. Să nu ne aşteptăm la mai mult. Omul şi Locvacitatea, cei mai buni prieteni! 

Ce căutăm?

Am impresia că, în fiecare zi, căutăm să descifrăm amestectul năzuinţelor noastre. Ne învârtim, ne hotărâm să aruncăm o plasă, şi cădem subit în mrejele ei. Dar cred totuşi că este mai mult de atât! Nu e vorba de fericire, pentru că nici nu ştim cum arată, ce gust are cu adevărat; cunoaştem doar crâmpeie de închipuri cu privire la fericire, jocuri, nuanţe mai mult sau mai puţin importante. Cred că totul se desfăşoară în jurul lui „ce căutăm”. Atât şi nimic mai mult. Nu putem spune că nu este aşa, nu putem să ne desfinţăm această umilă certitudine; căci totul este strâns şi legat cu şnurul acestei forţe centripete.

Dacă nu ar sta aşa zarurile, atunci cu siguranţă ne-am lua zilele. Rostul ar fi luat la rost de propria lui impotenţă, şi astfel s-ar sufoca în avântul convalescent de pudoare. Să fim mai mici decât suntem? Să ne scufundăm cu totul în oceanul plin de himere? Poate că drumul nostru, hiena care zâmbeşte făţiş la noi, nu este decât o rundă spre un imens ocean de căutare. De fapt, aşa şi trebuie să stea lucrurile, aşa suntem construiţi, ca nişte ciori avide de voiciune, de zbor şi de nesaţ!

Citeste mai departe.

Bărbaţii ştiu când iubesc?

Prin toate romanele găsim câte ceva legat de modul de diferenţiere dintre bărbaţi şi femei. Ba mai mult, dacă stăm să ne gândim, aproape fiecare revistă, film, melodie se apleacă asupra diferenţelor. Încă de la începuturi, Adam şi Eva, mărul şi şarpele, trucuri şi nelinişti ce se adâncesc în noi! Unii spun că suntem la fel. Alţii încearcă să ne atragă atenţia asupra alterităţii. Toţi, în acest imens conjunctural, ne chinuim să definim natura umană. Însă, oricum am privi, nu putem să nu remarcăm faptul că femeile ştiu ce vor. 

Deşi de cele mai multe ori bărbatul este asociat cu forţa şi vitalitatea, nu prea ştie pe ce pământ se află. Am putea da vina pe o joacă inutilă, pe un drum ascuns, sau poate simplu. Cert este că bărbatul se pierde pe drum, în dansul năvălirilor sale, în izbânda de a-şi arăta că este vânător. Nu cred că bărbatul este atât de puternic precum vrea s-o arate! De fapt, cu siguranţă, lucrul care ne separă de femei este înfipt în incertitudine. Bărbaţii nu ştiu când iubesc, spre deosebire de femei care ţintesc instinctual iubirea, şi-o aduc în spaţiul lor şi o împletesc trăind! Femeile, păstrând contactul real cu voinţa universală, cu viaţa, cu faptul că sunt purtătoare şi dătătoare de viaţă, nu au cum să nu simtă, să nu-şi vadă soarta, să nu se sacrifice pentru ea. În schimb, bărbaţii fug dintr-o parte-n alta. Aleg să nu aleagă, să se piardă într-o devenire inutilă, fără de scop şi naturaleţe.

Citeste mai departe acest articol.

Scrisoare pentru tine

Acum vreo doi ani de zile am început un roman. Mi-am adus aminte de el şi mă gândeam dacă are rost să-l continui. Să-l continui?

I.

Astăzi am încercat să alerg ca un nebun. Mă temeam de mine, ca şi cum aş fi fost o păpuşă ce aşteaptă să fie tranşată. Eu sunt omul care merge zilnic la muncă şi care se culcă devreme. Când eram mic, mă temeam de lume, nu ştiam că şi ei pot fi vulnerabili, poate mai vulnerabili decât mine. Mama avea mereu grijă de mine, mă împăturea cu iubire, chiar dacă în casa în care dormeam erau minus zece grade. Vin dintr-o familie săracă, care nu cunoaşte culmi înalte, ci nevoi apropiate, nevoi care ţin strict de uzul cotidian. Poate de aici mi se trage încăpăţânarea de a mă arunca şi mai mult în valul incert al viitorului. Fiind aproape tot timpul „ţinut” cu o felie de pâine, ce trebuia să se împartă la trei, am fost oarecum obligat să visez, să mă las purtat de logica visului care ne spune că o felie de pâine nu se termină niciodată, atâta timp cât există cineva care să rupă din ea. Asta o făcea mama mea, care, acum, a murit.

Părinţii mei nu au fost niciodată apropiaţi sau, poate, au încercat cu precădere să se ascundă de noi. Tatăl meu era un om umil, genul de om care se scoală de dimineaţă şi care-ţi trânteşte fasolea în ochi. Era un veşnic îngândurat, iar nevoile sale erau cele mai importante. Şi, până la urmă, s-a văzut, căci după vreo zece ani de căsătorie, a hotârât să plece de acasă, alegând, poate, drumul cel bun. Laura era sora mea cea mică. Avea ochii negri şi sprâncenele apăsate. Imi plăcea când îşi încorda figura, când se arunca pe sub pat şi când tremura de frică în faţa televizorului. Nu de alta, dar eram alături de ea. După mai mulţi ani însă, ea şi-a revenit, eu încă tremuram. Asta este, de multe ori fetele sunt capabile să munte munţii din loc. Iar femeile, să vâneze cu sânge rece, aşa cum leoaica vânează pentru leul ei. Cealaltă soră, Adriana, era puţin timidă, ţinea morţis să se ascundă de orice, de oricine. Când o priveai, era toată cu capul în pământ. Aşa a fost mereu, nu cred să fi ieşit din casă vreodată. Era genul de persoană care se complăcea în situaţie. De multe ori, mă gândeam că tristeţea ar putea să aibă chipul ei. Avea ochii verzi, un paradox pentru o persoană aşa slabă, căci verdele trebuie să te inunde, să te doboare cu naturaleţea lui. Nu, ea era faţa genuină a apatiei. În schimb, eu eram vorbăreţ, de fapt nici nu ştiu cum eram. Şi nici nu cred că o să aflu vreodată.

În viaţă, lucrurile mici îi definesc pe oamenii mari. Valorile se adună din priviri, din încleştatul dinţilor, din mersul care se transformă în dans şi invers. Sunt oameni care adună lucruri, ca să le poată pune pe pereţi, că să aibă de ce să se lege. Ăştia nu sunt răi, dar sunt naivi. Ei încearcă, aproape mereu, să se regăsească, problema este că, acel petic prin care se pun la îndoială, nu este nimic altceva decât o nouă formă de a se amăgi cu nişte răspunsuri firave, cu nişte pastile care te adorm, care te ascund, încet, de tine. Ei sfârşesc a fi prada societăţii.

Nu ştiu ce să îţi mai zic de mine, poate că sunt neatent şi că nu ştiu să iert. Frica cu care am fost învelit, încă de mic, a avut grijă să creeze un monstru alunecos. Măcar dacă aş fi alergat spre mine, spre ceea ce mă determină cu adevărat. Îmi este frică de mine. Când mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă, văd aproape mereu o altă persoană. Şi asta mă sperie! Într-o zi, când am ajuns acasă, de la muncă, am aprins lumina, iar pe holul care ducea spre sufragerie, nu ştiu cum de am făcut, dar am alunecat şi m-am lovit puţin. Am fugit la baie, iar acolo, m-am întâlnit cu omul din mine, cu cel care venise de curând acasă, cu cel care alunecase subit pe hol. Şi, iarăşi, am început să mă privesc. Eu mă uitam la oglindă, ea se uita la mine. Vezi tu, în oglindă, demonul inimii îţi face cu ochiul. În pasajul infernal din care porneşti, se naşte şi speranţa, ardoarea care te cuprinde şi care te poate duce, de multe ori, în abisul ascuns al fiinţei tale. Inima mea, ardea, bătea. Parcă îmi spunea, îmi arăta că locul meu nu este acolo. Cum, normal, locul unui om nu este nicăieri, poate în propria-i artă de a se verbaliza, şi deci, de a se proiecta spre un-altul. Inima arde ca o flacără neîncetat, ea este demonul care nu se schimbă niciodată, căci fizionomia cu care a fost împresurată se regăseşte drept în punctul de fugă al existenţei noastre. Chipul inimii nu este niciodată închis în el, dimpotrivă, nuanţează toate colţurile pătate de indiferenţa noastră. Omul nu se gândeşte niciodată la degete, la unghii, la coapse, umeri, ci se lasă pătruns de neputinţa cu care dansează apaticul.

Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit, de aceea nu tace, ne bate, ne scoate la dans. Daimonul inimii ne arată că suntem slabi, dar şi puternici, că sângele se zbate, aşa cum leul rage, că el pompează sinistrul trupului nostru în verbalizare şi regăsire. Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi totodată visul care ne pune pe scenă. În putrefacţia oaselor nu găsim decât fire de ciment, în daimonul inimii găsim incertitudine şi miracol. Inima ne dezveleşte de toate cele ce sunt. Inima ne socoteşte şi ne înveleşte ritmic în haosul pricinuit de lume.

Inima mă separă de lume, îmi configurează nevoile şi mă cheamă la dans. Am învăţat să adorm în aşternutul ei şi să o ascult în tăcere. Daimonul, care o aclamă şi o răstoarnă, îşi are obârşia în dorinţă. Chipul inimii se aşterne în dorinţă, iar nevoile, care se desprind din aceste rădăcini nemiloase, nu sunt nimic altceva decât noi speranţe. Fâşia care desparte speranţa de dorinţă sălăşluieşte în chipul inimii. Aici, totul se preface şi se conturează, ca şi cum în lume ar exista doar luna care dictează, fondul sonor al unor culori, demult apuse. Inima nu este un mesager ascuns, care ne face cu ochiul din când în când. Dimpotrivă, inima loveşte ritmul haosului în veşnicia cu care se ascunde în somaticul nostru. Ea se pliază genuin în amestecul care ne hărăzeşte. Dacă am fi atenţi şi am asculta la tot ce ne spune, poate că ne-am da seama de tot ceea ce ne înconjoară. Poate că am ajunge, mai uşor, la misterul tăios, la făgaşul fără de chip, la demonul care ne irită şi incită. Inima se află în proximitatea deşertului. Ochiul ei are harul de a închide câteodată poarta spre lumesc, trupul ei este calea care ne poate stinge paşii spre lume, iar suflul ei ne întinde culmi ce par ineluctabile…

Culmea, am avut prilejul să văd golul în oglindă, să mă văd în oglindă. Ştii tu, ceea ce ne incită pe noi în esenţă nu este un lucru cabalistic, ci fâşia profilacticului care ne face cu ochiul în tăcere. Noi suntem nişte animale răutăcioase, care ţin morţiş să se cutremure de fiecare dată când adrenalina se estompează în dans. Imperativul cuceritorului: Mai mult! Cam aşa arată haina celui care se trezeşte din amorţeala cotidiană.

Nu cred că am putere să sting cenuşa ce s-a strâns în mine, nu cred că o să găsesc vreodată acea pată nihilistă care să mă răstoarne cu adevărat, să mă cutremure, în aşa fel încât să mă descotorosesc de trecutul meu, de ceea ce m-a strâns, până la urmă, să fiu ceea ce sunt… De aceea, ştiu că voi mereu altul, şi că voi încerca să fug în excesul de a fi veşnic în căutare de ceva. Cu siguranţă, mă voi căuta pe mine. Dar, dacă eu mă schimb, aşa cum râul curge, cum să pot ajunge la mine, la ceea ce mă incită să ajung la mine. Până la urmă, ceea ce mă duce la mine, este şi ceea mă face să fug de mine. 

Poate că te-am plictisit cu teoriile mele, cu modul meu vulgar de a falsifica Realitatea, dar trebuie să înţelegi că asta facem în fiecare zi. De fiecare dată, când arătăm cu degetul, ascundem o lume ce nu mai poate să se manifeste natural. Noi, oamenii, aceşti iluştri actori ai propriei noastre drame, avem tendinţa de a ne lăsa cuprinşi de fiorul cu care se excită cimentul. De multe ori, rămânem avântaţi, sau chiar, ancoraţi, în realitatea desenată de scenă, şi uite aşa, uităm să mai ajungem la entropia noastră, la chipul care ne schiţează insurecţional, de fiecare dată când ne aflăm pitiţi în oglindă. Şi, oricum, nu ştiu dacă are vreun rost să mă justific. Până la urmă, mă justific în abisul meu. Nu am nevoie de nimeni. Sunt un veşnic însingurat. Chiar dacă mă uit pe stradă, chiar dacă sunt sedus de lucrurile cotidiene. Sunt eu, şi numai eu. Sau, poate ţipă furia unui om care nu are nicio şansă să ajungă la el. În fine. Mă duc să mă întind un pic.

Citeste mai departe. 

Cum dormim?

Sunt momente când şi somnul ne joacă feste, de parcă totul este făcut să fie împotriva noastră. Oricum am încerca să ne salvăm, să ne scoatem de sub insolaţia somnului, tot nu am reuşi. Şi asta pentru că somul are un mod ciudat de a fi. De fapt, dacă încercăm să pătrundem în adâncurile sale, vom putea să observăm că există, mai exact, două tipuri de somn: somnul nevinovat şi somnul vinovat.

Somnul nevinovat este „nevinovat” pentru că este sincer, pentru că nu este rupt de propria sa pornire, de la felul său natural de a fi. Somnul nevinovat este adânc, fără întreruperi, fără frustrări, fără să se pună împotriva sa. Somnul adânc nu este niciodată tulburat, nu are ruperi de ritm, este pur şi simplu lin, ca o melodie ce se desface uşor, urmărindu-şi propriul curs, calea cea dreaptă, sinceră, jocul real al îndeletnicirii sale. În somnul sincer nu există saţietate şi dezgust, doar vise noumenale, descărcate de propriul lor adaos, de propria lor nemulţumire. Aici nu există desfrâu, medicamente şi sedative, nu sunt puse întrebări, ci se dau răspunsuri, soluţii molcomitoare.

Citeste mai departe.

Cele mai umile momente

Cele mai potrivite momente „de a scrie” sunt tocmai când nu poţi să scrii. Da! Exact atunci conştientizezi şi cele mai tenebroase ascunzişuri. Pe urmă, oropsit şi nehotărât nu faci decât să te afunzi în spatele urmei pe care a lăsat-o cumva inconştientul. Atâta tot.

Dacă stau şi mă gândesc strict la mine, cred că nu aş mai fi trăit dacă nu ar fi existat scrisul, sau poate pârghia de a te scoate din imensul lumii. Scrisul m-a salvat de atâtea ori, ba m-a făcut să văd ceea ce nu văd, mi-a dat de mâncare, şi parcă mi-a turnat ciment în pantofi. Toţi suntem salvaţi în viaţă de câte un ciot umil. Unul o violează pe una. Altul se masturbează pe furiş. Mulţi se scarpină în nas. Uite aşa trece vaporul pe sub negura peremptoriului.

Citeste mai departe. 

Fac ce-mi spune inima

Astăzi, când am traversat strada, am văzut un afiş pe care scria „fac ce-mi spune inima”. Nu m-a interesat să văd despre ce era vorba, nici să fac măcar haz, dar am remarcat totuşi că mi-a rămas întipărit în minte. Oare chiar facem noi ce ne spune inima? Chiar stăm de fiecare dată şi ne „calculăm” destinul pulsaţiilor ce se zbat adânc în noi?

Am scris acum câtiva ani un articol în care spuneam că inima este singurul reper autentic ce ne menţine în concurs cu noi înşine. Încă mai cred asta. Şi totuşi, noi nu facem deloc ce ne spune inima, ba chiar fugim când vine vorba să ne lăsăm conduşi de ea. În lumea aceasta matematizată, o lume a costurilor şi beneficiilor, inima nici că nu mai are scăpare; este prinsă în propriul ei mit, acela de a visa şi a te îndepărta de mundan. Aşa este. Inima a ajuns doar o lozică, un slogan pentru un concert anost, un lucru de pus pe cântar, de scos bani din el. Fetele se vând pe internet, mimează orgasmul lacrimal al inimii şi dansează! Nu cred că mai ştim să trăim în acord cu natura noastră, cu fiorul sublim, cu animalul din noi, nici nu mai avem cum, nici nu mai putem altfel.

Citeşte mai departe. Dă click aici. 

Moartea lui Kim Jong Il

            S-au împlinit mai bine de 13 zile de când a murit “deţinătorul” Coreei de Nord, şi eu tot privesc modul în care dau din coate românii şi se laudă că ei au scăpat de comunism. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt partizanul comunismului - şi asta pentru că nu cred în doctrine când vine vorba să luăm o “turmă” de coarne şi să ne jucăm cu ea - dar îmi place să cred că nici acum lucrurile nu stau tocmai minunat. De ce? Pentru că aşa zisa democraţie nu face decât să înlocuiască o pădure cu tot felul de pomi oropisiţi, iar noi precum zicala, să nu mai ajungem să vedem pădurea de aceşti pomi minunaţi.

            Manipularea a existat din toate timpurile, iar simplul fapt că avem de ales între Coca-Cola şi Pepsi nu ne face mai bravi în comparaţie cu amicii noştri din Coreea de Nord. Ca să o spun direct, noi nu luăm parte la jocul real al acestui circ, noi avem iluzia că dacă dăm din gură putem să stăpânim lumea. Nimic mai greşit. Gândiţi-vă că trăiţi un comunism al flecărelii, nimic mai mult. Interesele nu mai sunt legate strict de partid, ci de anumiţi oameni din diferite partide.

           În seara aceasta, la un post de televiziune, un prezentator spunea că ne-a rămas polemica. Asta pe fondul unei dispute între nişte politicieni ce erau invitaţi în studiou. Aş vrea să-i spun amărâtului că locvacitatea şi abureala lor nu duce nicăieri. Ăia nu se certau pentru mine, nici măcăr pentru el, nici pentru oamenii de pe stradă, nici pentru cei care mor de foame, ci pentru ei, pentru accesul la recunoştere, şi deci la putere. Dacă coreenii plângeau ca să iasă în evidenţă în faţa partidului, actorii de pe scena politica o făceau fix din acelaşi motiv. Sincer, nu văd nicio diferenţă. Poate de grad, dar uneori gradul se mai dilată. Deci, ca să fie limpede, coreenii plângeau după conducătorul iubit, rupându-şi hainele la propriu, leşinând, noi plângem după Steve Jobs, stăm şi păzim magazinele pentru tablete, ne certăm pentru că a câştigat cine nu trebuie la Vocea României, ba chiar leşinăm când apare pe scenă nu ştiu ce vedetă, avem fantasme legate de partid şi speranţe deşarte. 

Citeşte mai departe. Dă click aici.

Vocea României şi televiziunea

Se spune că televiziunea este în felul ei obiectivă, că rolul principal al acesteia este de a informa corect şi de a reflecta realitatea. Însă, trecând dincolo de drama idealului, ar trebui să înţelegem că televiziunea, la fel ca şi omul, este cât se poate de subiectivă. Şi nu vreau să intru adânc în problema obiectivităţii, nu de alta, dar nu este scopul articolului. Una peste alta, ţin minte, când eram mic, şi mă duceam la ţară, mamaia, de fiecare dată când încerca să accentueze ceva, să valorifice, să dea un soi de importanţă, facea apel la televiziune. Orice aş fi spus, orice aş fi făcut, dacă la televizor se spunea că mâine o să fie frig, păi cu siguranţă venea frigul peste noi în casă, chiar şi dacă aveam o mică sobă. Nu mergeam des pe la ţară, şi nici nu rezistam mult pe acolo, dar oamenii vedeau în televiziune acel principiu enumerat la începutul acestui articol.

Trecând la zilele noastre, după o revoluţie şi 20 de ani de încercări, putem spune acum cu mâna pe inimă că avem mai mult de trei ore de program, ba chiar, avem o sumedenie de televiziuni, de voci, de interese. Să nu uităm acest „interese”.

Omul, de când a fost el aruncat pe pământ, ca să folosim terminologia lui Heidegger, mai tot timpul a încercat să înţeleagă şi să se autodepăşească, să treacă dincolo de limitele sale. A inventat televizorul şi astfel şi-a mutat speranţele în acest miracol, mai apoi, a trecut la internet, cărţi virtuale, lumi virtuale. Totuşi, ceea ce predomină în continuare este spiritul de obiectivitate. Mai toate posturile de televiziune pretind că-ţi oferă singurele ştiri reale, obiective, nepătate, însă la o simplă schimbare de telecomandă observăm cu ochiul liber cum un simplu discurs sec, obiectiv, trece în banalizare şi este interpretat după bunul plac al unora care dictează din culise.

Aş vrea să se înţeleagă totuşi un lucru. Simplu! Televiziunea nu este obiectivă, nici nu are cum să fie, este cât se poate de subiectivă. Rolul ei nu este de informare, ci de manipulare. Discursul ei nu este etic, ci retoric. Concursurile ei nu sunt reale, şi nici nu-şi propun să scoată la iveală ceea ce este moral, şi drept, ci ceea ce este generator de profituri. Televizorul acaparează viaţa umană, intimul, nu ca să ne lumineze, cum credeau cei de la ţară, chiar şi ăştia înţelepţi de la oraş, ci ca să vândă, să inducă şi să producă în masă, fără sânge, fără lacrimi şi inimă, chiar dacă totul este plin de lacrimi, sânge şi tremur.

Cel mai bun exemplu de manipulare generală, în acest moment, este acel umil „concurs” în care nişte amărâţi sunt puşi să cânte. Televiziunea îi pune pe scenă, îi face umani, îi desenează pe faţă, îi face să plângă, să sufere, să fie umani, prea umani, cum ar spune Nietzsche, nu ca să ajungă la acel scop, o voce ideală într-o ţară, ci ca să vândă, să terfelească şi să facă rost şi de mai mulţi bani. Iar populaţia? Evident, este importantă, ea generează profitul, capitalul social este cel care face infuzia de capital, de potenţă financiară, nu stelele şi circuitele dintr-o cameră de filmare.

Ca populaţia să fie atrasă, trebuie să i se dea un rol, iar cel mai important rol pe care il poţi da unui miel este acela de a-i da impresia că poate lua parte la circ. Fiecare individ este mai important când are ceva de făcut, când este la locul lui, frenezia administrativă, în limbajul lui Dostoevsky, când are impresia că ceea ce face el este mai important decât Mesia. Şi atunci, ce poate să facă telespectatorul, poate să voteze, evident pe bani, căci a vota este semnul democraţiei. Adică, dacă 4 din 5 votează că este bine de mâine să ne tăiem capul, este cât se poate de normal, în acord cu norma! Dragii mei, nu sunteţi importanţi, sunteţi doar aburiţi, sunteţi, la fel ca şi mine, prostiţi, căci noi nu suntem aşa de mari, noi nu avem niciun rol, noi nu luam parte la castă, noi nu primim bani, noi plătim şi chiar menţinem acest circ prin care ne asigurăm singuri prezenţa în Iad. Nu că ar fi vreo problemă, oricum e mult mai lejer decât ceea ce este la televizor.

Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.

Cum să fotografiezi gândul?

Ce este oare gândul care te macină de atâtea ori? Acel petic care se arată fără de milă, care ştie cu precizia unui ceas elveţian că trebuie să te sucombe. Pare natural, dezlipit de orice inhibiţie, strămutat de orice candoare prelinsă printre rânduri, acest ciot care mă îngână şi totodată mă aclamă. Şi totuşi, de unde ştim cu certitudine că gândul nu ne înşală, că el, cu toată elasticitatea sa, nu este doar o proiecţie firavă a inconştientului nostru? Că de fapt, este aşa de firav şi spontan, încât rugineşte la fel ca rigoarea matematicianului în absconsul nostru. Tindem să ne lăsăm cuprinşi de gânduri, de parcă ele se aruncă, ne violează timida noastră existenţă, totul fiind cuprins fără de ştire, fără să ştim de unde vine totul, cine ne asaltă, cine ne doboară, ce vrea de la noi sau de ce ne aţâţă?

Ubicuitatea gândului stă ascunsă în fâşia cea mai ascunsă a inconştientului. El nu se năpusteşte pur şi simplu, ci este adus, este chemat, aclamat, de nevoia noastră de a fi cu noi. Miza chinului de a fi a ancorat într-o realitate, a fost asumată cu mult înainte ca omul să prindă fiinţă. De aceea, eliberarea de a fi cu tine, adică acest mod de a te lăsa pierdut în neautenticitatea faptelor produse de impersonal, trebuie să fie şi calea de a te elibera de impersonal, de a te sustrage genuin, culmea, dintr-o lume la fel de naturală. Căci impersonalul reprezintă casa noastră. Gândul este proiecţia impersonalului, asupra nevoilor tale stricte. El se reflectă direct în voinţa ta. Gândul te doboară şi totodată îţi arată că eşti singur; într-o lume în care toţi fug de singurătate.

Citeşte mai mult. Dă click aici. 

Portret de om

Am observat că ţinem cu ardoare la aparenţe. Orice ar fi,estemult mai important pentru noi să nu se dărâme acel castel de paie, să nu fie clădit cu iz de minciună, cu un adevăr ferm. Să fim serioşi! Nu acceptăm adevărul nici dacă intră pe fereastră, nu-l lăsăm să ne strice micul parcurs egoist prin viaţă, nici nu avem cum altfel, când totul se învârte în jurul nostru! Dar de ce o cerem de la alţii, de ce ţinem ca ei să fie oneşti, să fie demni de a fi priviţi în ochi? Oare nu sunt şi ei nişte piese ale egocentrismului avid de reuşită, nu sunt şi ei exact ca şi noi, ca nevoile noastre de a nu ne fi aruncat cu apă în ochi?

Nu cred că greşesc când spun că tocmai egoismul este cel care ne face să nu mai vedem, care ne închide ochii; el este şi cel care nu poate să admită că nu totul se învârte în jurul nostru, că orice ar fi, viaţa nu este demnă dacă nu existăm noi şi năzuinţele noastre macabre. În orice individ se ascunde un tiran, un veteran de război şi un înger. Iar nebunia că totul este alb, curat, este doar o pârghie a raţiunii viclene de a-şi menţine şi susţine propriile vicii, crime morale. În plus, orice viciu este o formă perversă de îngrădire, de non-realism, de masacrare a feţelor morbide de care ţinem cu atâta fidelitate.

Citeşte mai departe.