Portret de om

Am observat că ţinem cu ardoare la aparenţe. Orice ar fi,estemult mai important pentru noi să nu se dărâme acel castel de paie, să nu fie clădit cu iz de minciună, cu un adevăr ferm. Să fim serioşi! Nu acceptăm adevărul nici dacă intră pe fereastră, nu-l lăsăm să ne strice micul parcurs egoist prin viaţă, nici nu avem cum altfel, când totul se învârte în jurul nostru! Dar de ce o cerem de la alţii, de ce ţinem ca ei să fie oneşti, să fie demni de a fi priviţi în ochi? Oare nu sunt şi ei nişte piese ale egocentrismului avid de reuşită, nu sunt şi ei exact ca şi noi, ca nevoile noastre de a nu ne fi aruncat cu apă în ochi?

Nu cred că greşesc când spun că tocmai egoismul este cel care ne face să nu mai vedem, care ne închide ochii; el este şi cel care nu poate să admită că nu totul se învârte în jurul nostru, că orice ar fi, viaţa nu este demnă dacă nu existăm noi şi năzuinţele noastre macabre. În orice individ se ascunde un tiran, un veteran de război şi un înger. Iar nebunia că totul este alb, curat, este doar o pârghie a raţiunii viclene de a-şi menţine şi susţine propriile vicii, crime morale. În plus, orice viciu este o formă perversă de îngrădire, de non-realism, de masacrare a feţelor morbide de care ţinem cu atâta fidelitate.

Citeşte mai departe.